Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

The Charismatic Movement in the Orthodox Church in America



Autor(i): Bogdan NEACȘIU
Criza spirituală manifestată în spaţiul nord-american în a doua jumătate a sec. al XX-lea a generat naşterea unui nou curent religios menit, conform arhiepiscopului anglican Leslie Newbign, „să completeze” catolicismul şi protestantismul. Acest nou curent religios fundamentat în Mişcarea Penticostală, avea ca obiectiv renaşterea spirituală a creştinilor, indiferent de confesiunea din care ar fi făcut parte. Desigur, au fost numeroase critici aduse acestui demers, bazate îndeosebi pe presupoziţiile teologice ale mişcării neo-penticostale. Mulţi au considerat¬-o a fi o mişcare ce creează o evidentă confuzie doctrinară încurajând un ecumenism emoţional. Alte critici au fost îndreptate asupra faptului că raţionalitatea teologică este aproape inexistentă şi că experienţele personale încurajate de această mişcare pot duce la o religie cu tente narcisiste ce ignoră aspecte fundamentale ale spiritualităţii precum pocăinţa sau alte probleme de ordin etic şi moral. Studiul de faţă urmăreşte să identifice dacă în sânul Bisericii Ortodoxe din America a existat vreo încercare de reînnoire harismatică de sorginte penticostală, iar dacă acest fenomen a avut loc, în ce mod s-a manifestat în viaţa spirituală a credincioşilor ortodocşi de pe continentul nord-american.
Prima parte a studiului prezintă pe scurt modul în care noile mişcări religioase au încercat, şi în parte au reuşit, să umple vidul religios din mediul occidental. Multe ţări occidentale se confruntă cu o profundă criză spirituală, influenţată în mare parte de tensiunea dintre tradiţie şi modernitate, de manifestarea unui anumit relativism în ceea ce priveşte valorile creştine. La baza proliferării acestor noi mişcări religioase stau, desigur, anumite cauze sociale, psihologice şi mai ales, religioase. În acest sens, spaţiul cel mai propice de manifestare a noilor mişcări religioase îl reprezintă tărâmul american. Cauzele amintite au generat un context social favorabil multiplicării mani-festărilor religioase la adăpostul Primului Amendament al Constituţiei americane. Este puţin probabil ca părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii să fi urmărit acest lucru, însă opoziţia faţă de experienţa religioasă britanică a creat un mediu armonios din punct de vedere social şi legislativ atât pentru dezvolatarea diferitelor formaţiuni religioase, cât şi pentru prevenirea oricăreri obstrucţionări care ar fi putut apărea privind fenomenul religios. Aproximativ 8.000 de organizaţii religioase se găsesc astăzi pe teritoriul Statelor Unite, un număr ce se află într-o continuă creştere, întrucât oricine se declară a fi un „Mesia” şi adună câţiva adepţi ce cred în mesajul religios pe care îl promovează, va primi drepturi egale din partea statului ca orice altă religie.
Asemenea penticostalismului clasic, neo-penticostalismul îşi găseşte fundamen-tul în caracterul harismatic al Bisericii şi în redescoperirea lucrării Sfântului Duh prin intermediul harismelor. Astfel, una dintre cauzele apariţiei acestei mişcări constă în incapacitatea teologiei pnevmatologice occidentale de a da răspuns problemelor con-crete ale creştinilor, aspect afirmat de către toţi teologii implicaţi în această mişcare, atât catolici cât şi protestanţi. Modul creştin de a vieţui, în catolicism şi protestantism, reprezintă mai mult o imitatio Christi decât o trăire în adevăratul sens al cuvântului, a vieţii creştine conform învăţăturilor Mântuitorului. Lipsa harului ce face simţită prezenţa lui Hristos în viaţa creştinilor creează un vid spiritual în sufletul credin-cioşilor şi scoate în evidență nevoia pentru transcendent şi pentru o spiritualitate autentică. O altă cauză a proliferării neo-penticostalismului o reprezintă centralismul clerical din catolicism, ce diminuează implicarea laicatului în Biserică. Faptul că un laic oficiază slujbele religioase în cadrul cărora fiecare credincios îşi poate manifesta credinţa printr¬¬-o rugăciune sau printr-o „harismă”, reprezintă răspunsul mişcării neo-penticostale la această critică.
Nu în ultimul rând se poate vorbi de cauze socio-culturale ce au încurajat apariţia acestei mişcări. Penticostalismul clasic şi-a găsit adepţii în special în rândul celor din categoriile sociale defavorizate, aceştia îmbrăţişând cu uşurinţă învăţătura emoţionalistă manifestată prin harisme promovată de acest grup religios. În penticos-talism, cei ce înainte nu aveau dreptul sau posibilitatea de a vorbi, se pot acum mani-festa prin darul „glosolaliei”, având aceleaşi drepturi şi posibilităţi ca cei din jurul lor. În neo-penticostalism, cauzele sociale nu au mai avut acelaşi impact precum în cazul penticostalismului clasic, însă s-a menţinut elementul de contra-cultură. Acest curent religios şi-a făcut simţită prezenţa într-un moment în care Biserica occidentală trecea printr-o criză profundă cauzată de secularizare şi neo-păgânism, criză ce a creat un vid religios în viaţa membrilor Bisericii Catolice şi ai Bisericii Protestante. Această situaţie a fost imboldul căutării unei forme de creştinism care să umple vidul spiritual cu care se confruntau creştinii din Apus. Astfel, mişcarea harismatică îşi dorea să arate prezenţa unui Dumnezeu viu, lucrător în Biserică prin Sfântul Duh, prezenţă manifestată prin intermediul harismelor.
Deşi au fost mai multe voci care au susţinut necesitatea unei reînnoiri haris-matice şi în teologia ortodoxă (așa cum au fost cazurile Bisericii Catolice şi Bisericii Protestante), cel mai prolific susţinător al acestei mişcări în Biserica Ortodoxă a fost arhimandritul Eusebius Stephanou (Agamemnon Papastephanou, după numele de botez). Descendent al unei familii de clerici (tatăl şi bunicul au fost de asemenea preoţi), Agamemnon a fost implicat în mod activ în slujirea preoţească a tatălui său. A studiat la şcoli prestigioase de teologie, atât ortodoxe, cât şi protestante (Holy Cross Greek Orthodox Seminary, The Protestant Episcopal Nashotah House Seminary, General Episcopal Theological Seminary, St. Vladimir’s Orthodox Theological Semi-nary), obţinând titlul de doctor în teologie. Tensiunile pe care le-a avut de-a lungul timpului cu conducerea Bisericii Ortodoxe Greceşti din America, dar şi nemulţumirile sale referitoare la modul în care el vedea credinţa ortodoxă din timpul său, l¬-au de-terminat pe Eusebius Stephanou să publice o revistă în cadrul căreia să promoveze o „revitalizare spirituală” a Bisericii Ortodoxe din Statele Unite ale Americii. Prima ediţie a noii publicaţii intitulate „Logos” a fost tipărită într-un număr mare, de 5.000 de exemplare, promovându-se „redeşteptarea” Ortodoxiei. Prin intermediul acestei reviste a fost descris modul în care Duhul Sfânt S-a pogorât asupra diferiţilor membri ai Bisericii Ortodoxe primind darul „vorbirii în limbi”, fiind „reînnoiţi” din punct de vedere spiritual. În sprijinul acestor experienţe spirituale, Eusebius Stephanou, folo-sind-se de un limbaj aparent ortodox, aduce argumente din scrierile Sfinţilor Părinţi, citându-l în mod deosebit pe Sf. Simeon Noul Teolog, corelând trăirea duhovnicească a monahismului sec. al XI-lea cu „darurile” ce se manifestă în cadrul mişcării haris-matice contemporane. Totodată, Stephanou îşi găseşte în spiritualitatea Sfântului Simeon, o explicaţie pentru propria viziune a spiritualităţii ortodoxe. Acesta afirmă faptul că Sf. Simeon Noul Teolog prezintă în învăţătura sa numeroase harisme negli-jate de teologia ortodoxă sacramentală contemporană. De aceea îl consideră pe Sfân-tul Părinte drept „Înaintemergător” al mişcării de reînnoire harismatică. În concepţia Pr. Eusebius Stephanou, harul dobândit prin Taina Botezului şi prin Taina Mirungerii se pierde prin păcatele săvârşite şi astfel este necesar un nou botez, cel al Sfântului Duh, care să reînnoiască cele două Taine.
Dacă Biserica Catolică număra la începutul mileniului al doilea 140 de mil. de creştini „harismatici”, iar Biserica Protestantă recunoştea în aceeaşi perioadă peste 500 de mil. de aderenţi la această mişcare, în Biserica Ortodoxă, acest curent spiritu-al a început să decadă începând cu anii ’80. Mişcarea de reînnoire harismatică nu s-a bucurat de succesul pe care l-a întâlnit în cadrul celorlalte două confesiuni în special datorită faptului că a fost văzută ca un curent de sorginte protestantă. Deşi s-a căutat fundamentarea ei în tradiţia ortodoxă, majoritatea clerului precum şi ierarhii orto-docşi din Statele Unite ale Americii au considerat că principiile „harismatice” nu sunt compatibile cu învăţătura Bisericii Ortodoxe. De asemenea, critici au fost aduse Mişcării harismatice şi pentru faptul că a promovat, asemenea protestantismului, un ecumenism radical. Cel mai aprig critic al mişcării a fost părintele Seraphim Rose care a văzut acest fenomen religios ca fiind un produs al protestantismului american, numindu-l „mediumism creştin”.
Motivul principal pentru care Mişcarea de reînnoire harismatică nu a cunoscut acelaşi succes ca în cazul celorlalte Biserici confesionale este faptul că Biserica Orto-doxă, punând accent pe realitatea distinctă a Persoanelor Divine, a accentuat şi lu-crările specifice ale fiecărei Persoane Treimice, fapt pentru care rolul Sfântului Duh în iconomia mântuirii n-a suferit nicio diminuare. El a participat în felul său specific personal, alături de Tatăl şi Fiul, la toate lucrările Sfintei Treimi ad extra, având îndeosebi rolul de a introduce energiile divine în creaţie, făcându-se astfel punte între Dumnezeu şi creatura pe care o îndumnezeieşte şi o eternizează. Ortodoxia are în tezaurul ei doctrinar şi cultic toate elementele necesare unei vieţi creştine autenti-ce. Ca urmare, în Ortodoxie nu se poate vorbi de o mişcare de reînnoire harismatică, de căutare a Sfântului Duh şi a unei spiritualităţi, întrucât ea este pnevmatologică şi harismatică în fiinţa ei, fapt ce creează, de asemenea, baza unei spiritualităţi desă-vârşite.

This article analyzes the Charismatic Movement and its implications in the Or-thodox Church in America in the 20th century from a missiological point of view. Although the impact of the Charismatic Movement was not as strong as in other traditional Churches (Catholic, Protestant), it still represented an important moment in the recent history of the Orthodox Church in America, since it had implications in Orthodox communities of different ethnical backgrounds: Greeks, Antiochians, and Ukrainians. The most important figure of this Movement is, in my opinion, Fr. Euse-bius Stephanou, a Greek priest with a strong Orthodox background, since he was the 4th generation of priests in his family. After receiving several theological degrees, both Orthodox and Protestant, and after certain personal spiritual experiences, he got to the conclusion that Orthodox spirituality is in a great need of a renewal, and his solution was embracing the Neo-Pentecostal Charismatic Movement. Although he never wanted to leave the Orthodox Church, some of his new theological beliefs like “the baptism of the Holy Spirit”, or the “gift of tongues”, draw him away from Ortho-dox spirituality, being influenced, more or less, by the Protestant tradition

Taguri:
Misiune şi pastoraţie
Pagini: 195-230