Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

GMO (Genetically Modified Organism) and the Christian Ethos in the Light of Saint Maximus the Confessor’s Cosmology



Autor(i): Zdravko PENO
Epoca în care trăim este caracterizată printr-o mare dezvoltare tehnologică, iar tehnologia noilor plante a dobândit un rol tot mai important. În mod firesc, se formulează întrebarea dacă aceste noi procese tehnologice în producerea plantelor reprezintă numai încercări de a „corecta” materialul lor genetic sau constituie schim-bări esenţiale ale acestuia. Unde ne conduce producerea necontrolată a alimentelor modificate genetic? – aceasta este o întrebare care interesează nu numai statul şi politicul, ci este şi o problemă morală. O contribuţie la teologia contemporană ar con-sta, cu certitudine, nu în a impune soluţii ultime, sau a oferi „reţete” dogmatice şi a introduce interdicţii severe, ci în invitaţia adresată contemporanilor de a privi viaţa din perspectiva Bisericii; din această perspectivă, omul poate fi perceput în cel mai bun mod şi, după aceea, în lumina antropologiei biblice şi patristice, şi dimensiunile existenţiale ale cercetării biotehnologice în domeniul nutriţiei umane.
Realizările în domeniul biologiei sintetice, în mod tendenţios, îl conduc pe con-sumatorul acestor produse noi către un viitor imprevizibil, către imortalitatea biologi-că. Această încredere oarbă în progresul ştiinţelor naturale nu numai că-l închide pe om în ipostasul său biologic, ci îl „îngheaţă” chiar – întocmai cum ultima dorinţă a lui Walt Disney a fost aceea de a fi congelat după moarte, crezând în puterea ştiinţei de a-l readuce la viaţă – pentru nemurirea binecuvântată. Totuşi, creştinii ştiu că viaţa nu poate fi redusă la dimensiunea biologică şi că sănătatea, deşi foarte importantă pentru activitatea umană, nu este ţinta şi raţiunea existenţei umane. De asemenea, creştinii ştiu bine că omul şi natura înconjurătoare nu pot fi observate exclusiv în anumite condiţii istorice date şi că orientarea lor finală, eshatologică, nu poate fi văzută.
Urmând logica naturalismului ontologic, geneticienii nu se opresc la cunoaşte-rea fapturilor şi a structurii lor, ci, prin intervenţii în genom, fac un pas mai departe, străduindu-se să schimbe structura fiinţei prin transmiterea de gene de la alte specii. Deşi uneori intervenţiile genetice în cadrul aceleiaşi specii sunt uneori justificate, alteori nu, dacă se produc sau nu schimbări în genom sau nu, intervenţiile menite a transfera gene de la o specie la alta sunt a priori inacceptabile. Este voia lui Dumne-zeu ca lumea să existe prin specii (Fc 1, 11). Este important de subliniat că înţelege-rea creştină a lumii prin specii nu poate fi redusă la teoria lui Aristotel despre speciile imaginare pe cale de a se forma. Toate speciile au o ţintă în ele însele, numită ἐντελέχεια. Sistemului său cosmologic îi lipseşte atât deschiderea către Dumnezeu, ca izvor al existenţei, pe de o parte, cât şi deschiderea către existenţa concretă a făpturilor, pe de altă parte.
În intervenţiile în domeniile genomului şi transferului de gene de la o specie la alta, geneticienii au constatat că specimenele se schimbă până la punctul în care pierd legătura cu logosul fiinţei lor, cu voinţa divină în privinţa lor. În afară de pierderea acestei legături, dincolo de puterea distructivă a păcatului, care, cu sigu-ranţă, lasă consecinţe în existenţa acestor creaturi, raţiunile (logoi) fiinţei lor rămân neschimbate, libere de orice schimbare instantanee şi mişcare a fiinţei. Intervenţiile menite a produce alimente modificate genetic nu sunt conforme cu logosul dumneze-iesc al creaţiei, cu vrerea lui Dumnezeu în legătură cu ele, şi astfel nu sunt capabile să impună alte raţiuni (logoi) acelor fiinţe. Mai exact, acestea conduc către un mod iraţional de a fiinţa, către distrugerea fiinţei, către înstrăinarea ei de Dumnezeu şi nesocotirea legilor naturale, îndepărtându-se mai exact de cursul natural al lucrării creaţiei.
Este util să examinăm întrebarea dacă geneticienii pot găsi justificarea pentru acţiunile lor în faptele relatate în Sfânta Scriptură, adică în evenimentele supranatu-rale, în minuni. Minunea schimbă oare natura care suferă acţiunea minunată, se schimbă oare o specie în alta? Deşi un „eveniment extraordinar”, minunea nu se întâmplă fără voia Creatorului. Lumea se guvernează prin legile naturale pe care Dumnezeu le-a dat creaţiei în timpul procesului creaţiei şi întreaga sa existenţă este complet dependentă de energiile dumnezeieşti. Potrivit Sfântului Maxim, minunea nu a fost niciodată izolată de lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu. Este parte a întregu-lui plan al creaţiei şi mântuirii şi parte integrantă a vieţii şi istoriei, care sunt ele însele minuni. Deşi cineva poate avea impresia că legile naturale sunt zdruncinate, în realitate se împlineşte efectiv voinţa dumnezeiască cu privire la creaţie prin actualiza-rea naturii, care rămâne aceeaşi, pentru că logos-ul fiinţei (λόγος τῆς φύσεως) este neschimbat, iar ceea ce se schimbă este numai modul existenţei (τρόπος υπάρξεως). Potrivit Sfântului Maxim, Dumnezeu «i-a mutat pe Enoh şi Ilie la un alt fel de viaţă (4 Rg 2, 11), fără a le schimba natură şi fără a-i scoate din trupurile lor muritoare..., a prefăcut apa în sânge în Egipt (Iş 7, 17) fără a preface natura apei, aceasta rămâ-nând apă şi după schimbarea culorii ei în roşu». Este limpede din cele exprimate că geneticienii nu pot afla justificări pentru intervenţiile lor asupra genomului în minuni-le biblice, deoarece nu este vorba despre realităţi de acelaşi tip. În loc să primească starea deplină de har (ὑπἑρ φύσιν), ţinta celor care râvnesc la unirea Dumnezeu, geneticienii neprevăzători favorizează condiţia absenţei logos-ului. Din această cauză, a absenţei logos-ului, activitatea lor nu este întemeiată ontologic şi justificată moral.
Modificarea genetică a organismelor urmează logica lumii create, fiind contra-ră logicii biblice şi patristice. Este o logică necreştină şi pseudo-religioasă în care mi-nunea este explicată în relaţie cu legile naturale. Teologia scolastică, care nu face deosebire între natura lui Dumnezeu şi energia Sa, afirmă că Dumnezeu relaţionea-ză cu lumea exclusiv prin energiile create. În această situaţie, este absolut firesc ca minunea să fie percepută ca o ciocnire a lumii create cu energiile create. Nu există minuni câtă vreme nu există o ciocnire cu legile naturale ale creaţiei. În acelaşi fel, intervenţiile în biotehnologie, în alterarea genomului, constituie violări ale legilor naturale.
Un om este „ceea ce mănâncă” – obişnuia să spună Feuerbach. Din perspecti-va biologică, existenţa umană depinde numai de alimentele consumate. Schimbarea modului de nutriţie în sensul includerii în alimentaţie a organismelor modificate genetic nu numai că generează o serie de pericole potenţiale pentru sănătate, de vreme ce se îndepărtează de la modul natural de viaţă (κατά φύσιν) şi se îndreaptă către cel nenatural de a fiinţa (παρά φύσιν), dar se îndepărtează încă şi mai mult de modul supranatural (ὑπἑρ φύσιν) – harismatic de a fiinţa. Aşadar, nici măcar acei oameni de ştiinţă care reuşesc în experimentele lor să creeze ceea ce altădată aparţi-nea mitologiei, să aducă la viaţă centauri, sirene şi alte făpturi mitologice, nu sunt capabili să schimbe logos-ul în planul etern al fiinţării.
Ţinta existenţei făpturilor este împlinirea unirii cu alte fiinţe. Aceasta este uni-tatea în diversitate, „faptul de a fi împreună”, împreună-fiinţarea în care fiecare tre-buie să-şi conformeze modul de viaţă cu propria raţiune (logos). Unirea cu celelalte fiinţe nu implică prefacerea unei fiinţe într-o alta, nici împrumutarea caracteristicilor alteia, aşa cum este înţeleasă de geneticienii care transferă gene de la o specia la alta. Pentru că nu există un logos hibrid, comun pentru fiinţe diferite din două sau mai multe specii, nu este posibilă justificarea transferului de gene de la o specie la alta. Unitatea fiinţelor de specii diferite este, potrivit teologiei Sf.Ap. Pavel, posibilă numai prin mijlocirea omului, deoarece acesta, ca făptură raţională, a fost însărcinat să reali-zeze unificarea creaţiei şi oferirea ei lui Dumnezeu.
Legile biologiei sunt, în acelaşi timp, legile morţii, astfel că nu există soluţie în plan biologic pentru problemele existenţiale, nu există nădejdea salvării de moarte ca ultim duşman al omului (1 Cor 15, 26). Sf. Nicolae Cabasila afirmă că omul nu trebu-ie să se resemneze în faţa forţei evenimentelor naturale, a legilor biologiei. Mâncăm pentru a trăi în veacul de acum, potrivit legilor metabolice, dar mâncarea de orice fel nu deţine energia vieţii veşnice. Devine trupul omului şi omul se menţine în viaţă prin ea, dar, în acelaşi timp, îl conduce inevitabil spre moarte.
În împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos Domnul în Sfânta Liturghie ceva complet diferit se petrece. Cei care primesc Sfânta Euharistie devin ceea ce consumă, devin Acela cu care se împărtăşesc, devin Hristos. Logosul schimbă din interior pe cel ce participă la Viaţa Lui în trup, la Întruparea şi Răstignirea Sa ca momente esenţiale, şi, astfel participând la Trup şi Sânge, credinciosul devine ceea ce mănâncă. Urmând interpretarea Sfintei Euharistii aparţinând Sf. Nicolae Cabasila, părintele Alexander Schmemann a subliniat că în unirea cu Hristos, în care consta identitatea originară a omului, omul este ceea ce mănâncă. Ontologia euharistică oferă răspuns îndatoririi ultime, devenind măsura tuturor acelor eforturi umane care, prin biotehnologie, sau fără ea, îndepărtează creatura de raţiunea (logos) ultimă de a fiinţa.



Taguri:
Studiu
Pagini: 13-29