Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

Ecclesia de trinitate: The ecclesiological Synthesis between Christology and Pneumatology in modern orthodox and roman catholic Theology



Autor(i): Viorel COMAN
Publicată în anul 1985, cartea Fiinţa eclezială a mitropolitului de Pergam, Ioannis Zizioulas, reprezintă un excepţional tratat de ecleziologie ortodoxă. Încă de la apariţia sa, lucrarea a marcat decisiv peisajul dezbaterilor teologice despre Biserică şi continuă să fie o importantă sursă de inspiraţie pentru ecleziologii contemporani. Printre temele centrale ale volumului mitropolitului Zizioulas se află şi cea referitoare la sinteza dintre hristologie şi pnevmatologie în ecleziologie. Pentru a marca aniver-sarea a treizeci de ani de la apariţia lucrării Fiinţa eclezială, studiul de faţă îşi pro-pune să ofere o analiză critică a câtorva dintre modelele de sinteză ecleziologică între hristologie şi pnevmatologie elaborate de unii dintre cei mai renumiţi teologi ai se-colului trecut: Vladimir Lossky (1903-1958), Ioannis Zizioulas (n. 1931), Dumitru Stăniloae (1903-1993), Yves Congar (1904-1995) şi Walter Kasper (n. 1933). Se-lecţia autorilor a ţinut cont de două criterii: 1) criteriul relevanţei teologice şi a notorietăţii; deşi teologi importanţi precum Georges Florovsky, Nikos Nissiotis şi Boris Bobrinskoy au oferit ecleziologiei sec. al XX-lea modele de sinteză ce meritau a fi incluse în studiul de faţă, în alegerea autorilor s-a ţinut cont şi de 2) criteriul asi-gurării unei diversităţi teologice, etnice, şi culturale. În încercarea de a nu depăşi limitele unui articol, a fost ales un singur autor pentru fiecare tradiţie ortodoxă şi grup catolic: Lossky (tradiţia ortodoxă slavă), Zizioulas (tradiţia ortodoxă grecească), Stăniloae (tradiţia ortodoxă românească), Congar (catolicismul francez) şi Kasper (catolicismul german).
Studiul urmăreşte să identifice în ce măsură teologii amintiţi au reuşit să arti-culeze un model ecleziologic ce menţine un echilibru real între lucrarea lui Hristos şi lucrarea Sfântului Duh în viaţa Bisericii. Nu în cele din urmă, scopul studiului este de a argumenta că, în majoritatea cazurilor, cu excepţia lui Stăniloae şi, într-o anumită măsură Kasper, modelele de sinteză ecleziologică nu încadrează însă deplin Biserica în taina treimică. Pe de o parte, nu există o corelare între rolul Fiului şi cel al Duhu-lui în sfera intra-trinitară şi funcţiile lor în viaţa Bisericii. Pe de altă parte, relevanţa ecleziologică a lui Dumnezeu-Tatăl este trecută într-un plan secund. Cu alte cuvinte, modele de sinteză au în vedere doar hristologia şi pnevmatologia, fără referinţe ma-jore la Persoana Tatălui.
Teologii ortodocşi. Problema sintezei ecleziologice dintre hristologie şi pnevmatologie a apărut în spaţiul ortodox în contextul dezbaterilor din sec. al XX-lea despre filioque şi implicaţiile acestuia în viaţa Bisericii Romano-Catolice. Conform unor teologi precum Nikos Nissiotis, Vladimir Lossky sau Dumitru Stăniloae, „de-viaţiile” din ecleziologia romano-catolică nu sunt altceva decât ramificaţia doctrinei despre filioque, care subordonează pe Duhul Fiului, harisma instituţiei, libertatea personală autorităţii, elementul profetic celui juridic, mistica scolasticismului raţiona-list, preoţia universală ierarhiei, iar colegialitatea episcopală papalităţii. După opinia lui Lossky, doar o teologie care respinge adaosul filioque poate asigura la nivel de ecleziologie un echilibru între lucrarea lui Hristos şi cea a Duhului. Cu toate acestea, modelele ecleziologice ortodoxe de îmbinare armonioasă între histologie şi pnevmato-logie nu au reuşit întotdeauna să găsească echilibrul necesar între cele două compo-nente esenţiale ale Bisericii.
Teologul rus din Franţa, Vladimir Lossky, ajunge să separe pnevmatologia de hristologie în viaţa Bisericii. Pentru Lossky, Hristos realizează mântuirea naturii umane şi este factorul de unitate în Biserică. În schimb, funcţia Duhul Sfânt este aceea de a mântui persoanele umane. Astfel, Duhul devine principul diversificator în Trupul lui Hristos care este Biserica. Modelul ecleziologic dezvoltat de Vladimir Loss-ky a primit o serie de critici din partea unor teologi precum George Florovsky, Dumi-tru Stăniloae şi Ioannis Zizioulas. Conform lui Florovsky, ecleziologia lui Lossky lasă impresia că omul intră într-o relaţie persoanală numai cu Duhul Sfânt. Nu întâm-plător Jaroslav Skira vorbeşte de faptul că sinteza ecleziologică elaborată de Lossky sfârşeşte prin a acorda o oarecare prioritate pnevmatologiei. Motivul principal care explică separarea pnevmatologiei de hristologie în ecleziologia lui Lossky îl constituie minimalizarea relaţiei perihoretice dintre Fiul şi Duhul la nivelul „Treimii imanente”.
În pofida încercării mitropolitului Ioannis Zizioulas de a corecta dezechilibrul din teologia lui Lossky, rezultatul sintezei sale eclesiologice nu se distanţează foarte mult de cel al teologului rus. Opoziţia dintre hristologie şi pnevmatologie operată de teologia losskiană este prezentă şi în gândirea mitropolitului de Pergam. Pentru Zizioulas, Hristos este Cel Care asumă istoria, iar Duhul Sfânt este Persona Care ne oferă acces la eshatologie, eliberându-ne de povara istoriei. Ca şi în cazul lui Vladimir Lossky, gândirea mitropolitului grec rămâne totuşi captivă conceptelor filozofiei exis-tenţialiste. O altă problemă majoră perpetuată atât în lucrările teologului grec cât şi în cele ale teologului rus o reprezintă absenţa, aproape totală, a raportării sintezei eclesiologice la Persoana Tatălui. Cu toate că insitenţa asupra monarhiei lui Dum-nezeu Tatăl este una dintre temele de referinţă ale teologiei lui Zizioulas, sinteza ecleziologică a acestuia nu are în vedere decât dimensiunea hristologică şi dimensiu-nea pnevmatologică a Bisericii. În plus, la fel de problematic este şi faptul că hristolo-gia şi pnevmatologia sunt într-o oarecare măsură armonizate în opera lui Zizioulas, însă teologia trinitară este separată de Biserică. Astfel, Treimea şi Biserica apar ca două realităţi paralele sau separate.
Teologul ortodox a cărui ecleziologie a reuşit să ofere o perspectivă mai echili-brată între hristologie şi pnevmatologie este Părintele Dumitru Stăniloae. Consi-derând relaţiile intra-trinitare ca bază a relaţiilor Persoanelor dumnezeieşti în viaţa Bisericii, Stăniloae nu numai că integrează ecleziologia sa în Taina Sfintei Treimi, dar evită şi conturarea hristologiei şi a pnevmatologiei în termeni de opoziţie. Având în vedere perihoreza treimică, Stăniloae arată că în Biserică nicio Persoană dum-nezeiască nu lucrează separat de Celelalte. Prin urmare, unitatea şi diversitatea în Biserică sunt roade ale împreună-lucrării Persoanelor treimice. Nu se poate concepe, spune teologul român, ca dimensiunea instituţională a Bisericii să fie raportată exclu-siv la hristologie, iar dimensiunea harismatică să fie legată exclusiv de pnevmatologie. Atât în aspectul ei instituţional cât şi în cel harismatic, Biserica poartă o amprentă trinitară. Din păcate, cu toate încercările recente de traducere a operei sale în limbi de circulaţie internaţională, teologia părintelui Stăniloae este prea puţin cunoscută în afara graniţelor României şi ale spaţiului ortodox. Deşi există numeroase studii şi teze de doctorat dedicate gândirii părintelui Stăniloae, teologia acestuia este încă foarte puţin cunoscută de către teologii romano-catolici şi protestanţi.
Teologii romano-catolici. Teologii romano-catolicii au respins încă din anii ’60 ai secolului trecut acuzaţia de „hristomonism” ecleziologic. Cu toate acestea, în con-tact cu critica teologilor ortodocşi, Biserica Romano-Catolică a conştientizat necesita-tea de a oferi o atenţie sporită rolului Duhului Sfânt în ecleziologie şi spiritualitate. În acest sens, Conciliul II Vatican a reorientat teologia romano-catolică prin documentele sale, în special prin constituţia despre Biserică Lumen Gentium, în direcţia unei re-naşterii pnevmatologice. Impulsul acestei renaşteri dat de Conciliul II Vatican a fost continuat de numeroşi teologi romano-catolici, dintre care cei mai renumiţi sunt Yves Congar şi Walter Kasper.
În ceea ce priveşte componenta pnevmatologică, ecleziologia lui Yves Congar cunoaşte patru etape importante: 1) 1931-1944; 2) 1945-1959; 3) 1959-1968; 4) 1968-1991. Între 1931 şi 1944, ecleziologia congariană este elaborată aproape exclu-siv cu „material” hristologic, iar lucrarea Duhului Sfânt apare ca fiind subordonată instituţiilor şi structurilor bisericeşti. În etapa următoare, binomul instituţie-viaţă domină ecleziologia teologului dominican. Atribuind pnevmatologiei rolul de a di-namiza sau de a da viaţă structurilor instituţionale ale Bisericii, Congar continuă să acorde Duhului un rol ecleziologic secundar în scrierile sale din perioada 1945-1959. Dacă între anii 1959-1968 Congar este preocupat mai mult de respingerea criticilor adresate de teologii ortodocşi cu privire la „hristomonismul” ecleziologic romano-catolic, începând cu 1968, pnevmatologia începe să ocupe un rol central în opera călugărului dominican. Ca şi în cazul Părintelui Stăniloae, sinteza ecleziologică dintre hristologie şi pnevmatologie elaborată de Congar în această perioadă respinge orice relaţie de opoziţie între lucrarea lui Hristos şi cea a Duhului Sfânt. Unitatea nu este lipsită de diversitate şi nici instituţia de elementul spiritual sau harismatic. Orice lucrare în viaţa Bisericii, menţionează Congar, este rezultatul împreună-lucrării Fiului cu Duhul. Cu toate acestea, spre deosebire de Stăniloae, ecleziologia lui Congar rămâne captivă binomului hristologie-pnevmatologie.
În teologia romano-catolică recentă, Cardinalul Walter Kasper este cel care a dezvoltat o ecleziologie cu un pronunţat caracter trinitar. În numeroasele sale lucrări teologice publicate începând cu anul 1972, teologul german a căutat să dezvolte o ecleziologie care să reflecte în însăşi natura ei taina treimică. Astfel, Kasper ajunge să înţeleagă Biserica mai ales ca o extindere a comuniunii iubitoare dintre Persoanele Sfintei Treimi. Prin urmare, sinteza ecleziologică dintre hristologie şi pnevmatologie elaborată de Kasper este marcată de acest efort de a lega Biserica de Treime. În pofida acestui aspect, teologul german pare că manifestă uneori o preferinţă pentru componenta pnevmatologică a ecleziologiei. Deşi încearcă o îmbinare între hristologia pnevmatologică (predominantă în scrierile sinoptice) şi pnevmatologica hristologică (predominantă în Evanghelia după Ioan), Walter Kasper tinde să acorde o oarecare prioritate ecleziologiei văzută ca un capitol sau o funcţie a Duhului Sfânt.
În concluzii sunt prezentate, în mod sumar, principalele idei ale articolului şi se evidenţiază limitele sintezelor ecleziologice care au descris în termeni de opoziţie rolul lui Hristos şi pe cel al Duhului în viaţa Bisericii. În finalul concluziilor se insistă pe importanţa elaborării sintezei ecleziologice dintre hristologie şi pnevmatologie pe baza relaţiilor treimice perihoretice. În acest fel, Biserica devine un capitol de teologie trinitară, depăşind binomul hristologie-pnevmatologie.



Taguri:
Studiu
Pagini: 31-70