Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

Das Gebet in den Werken des Niketas Stethatos unter Berücksichtigung der Geschichte und der Züge des studitischen Mönchtums



Autor(i): Pfr. Georgios DIAMANTOPOULOS
În textul de faţă este tratată în mod sistemtatic problema rugăciunii la Stathatos, prilej cu care sunt prezentate principalele caracteristici ale istoriei monahismului studit, cu o privire specială asupra reformei Sf. Teodor Studitul, care reprezintă fundalul spiritual al gândirii teologice a lui Stethatos, care va fi şi el monah şi apoi stareţ al Mânăstirii Studion. Într-o primă parte (Istoria Mânăstirii Studion) sunt tratate întemeierea Mânăstirii, activitatea de aici între sec. V-XV şi personalităţi studite (înainte şi după Stethatos). În acest fel este realizată o facilitare a localizării persoanei lui Stethatos în cadrul întregii istorii a monahismului studit, ceea ce va conduce la o mai bună înţelegere a teologiei sale. În tot cazul, sunt puşi în evidenţă Sf. Simeon cel Smerit şi Sf. Simeon cel Nou. În a doua parte a textului sunt expuse principalele trăsături ale reformei Sf. Teodor Studitul, care contează ca fundamnt al monahismului studit peste veacuri: exact această influenţă diacronică a teologiei monastice studite trebuie să ne ajute să înţelegem mai bine învăţătura lui Stethatos printr-o analiză istoric-comparativă. Aici sunt avute în vedere: a) fundamentele teologiei monastice ale Sfântului Teodor, care lămuresc reforma întreprinsă de acesta; nucleul perspectivei sale este ilustrat de termeni fundamentali precum: sfinţenie şi mântuire, imitatio Christi, ordine, autoritate, ascultare; b) restaurarea monahismului cenobitic, o extrem de dificilă sarcină a Sf. Teodor Studitul, în special prin confruntarea cu viaţa anahoretică şi cea isihastă din vremea sa; c) constituirea confederaţiei monahale studite, pe baza asocierii unor mânăstiri din Bithynia, supuse Mânăstirii Studion, consolidată printr-o comunicare intensivă între stareţul studit şi celelalte mănăstiri.
În acest cadru general este tratată sistematic (partea a III-a) teologia rugăciunii la Stethtatos. Astfel, sunt prezentate toate locurile în care acesta vorbeşte în opera sa despre rugăciune, punând astfel la dispoziţie un fel de instrumentul studiorum, care să sprijine analizarea spiritualităţii lui Stethatos, în special a aspectului special pe care îl reprezintă rugăciunea. Această parte a textului este orientată textual şi tratată sistematic. O analiză istorică (contextualizare) amănunţită solicită însă un subiect de cercetare a unei lucrări independente. Aici este vorba mai mult de o cercetare cu caracter introductiv, cu o oprire specială a atenţiei asupra unor lucruri noi care privesc spiritualitatea studită. Analiza întreprinsă asupra operei lui Stethatos a pus la dispoziţie un material bogat care priveşte rugăciunea şi a scos în evidenţă diversitatea temelor care ating toate aspectele problematicii. Deşi Stethatos nu a redactat nicio lucrare specială cu privire la rugăciune, el se dovedeşte a stăpâni foarte bine această problemă, pornind aât de la baza pe care o reprezintă tradiţia patristică care îi premerge, cât şi folosindu-se de propriile experienţe mistice. El ne pune astfel la dispoziţie suficient material pentru a înţelege ce este rugăciunea şi care sunt trăsăturile ei mai importante. În ceea ce priveşte conţinutul, potrivit învăţăturii lui Stethatos referitoare la raţiunile adecvate, trebuie menţionate următoarele: pe de o parte teologia apofatică, care apare ca un principiu general al conţinutului oricărei rugăciuni, pe de altă parte rugăciunile din tipicul lui Stethatos, pe care, cel mai probabil, el l-a redactat pentru a fi folosit de către monahii studiţi. Aceste rugăciuni sunt influenţate în mod fundamental de mistică şi trebuie înţelese drept cadru general pe care Stethatos l-a considerat necesar pentru orice rugăciune.
Înainte de toate o atenţie deosebită este acordată premizelor rugăciunii. Şi mai întâi trebuie menţionate condiţiile dogmatice (triadologie, hristologie, combaterea monofizitismului) şi canonice (pânea nedospită, slujba în timpul Postul Mare, etapele pocăinţei, rugăciunea ş.a.). Pot fi însă constatate şi aspecte care sunt mai mult practice sau morale, precum ascultarea, lectura ş.a., precum şi probleme determinate de spaţiu şi de timp sau cu un caracter mai mult niptic şi teoretic, nepătimirea ocupând aici, în sensul de neafectare a duhului omului, cel mai important loc. Rugăciunea neîntreruptă şi condiţiile acesteia reprezintă şi ea un punct central al teologiei rugăciunii la Stethatos. Aici sunt discutate şi premizele imnografiei (îndemnul venit de la părintele duhovnicesc dar şi de la Sfântul Duh), cadru în care imnurile trebuie înţelese ca o formă de rugăciune. Ca fundament al oricărei rugăciuni apare astfel teologia apofatică, în cadrul căreia este accentuată pe de o parte incapacitatea omului de a surprinde în concepte pe Dumenzeu şi pe de altă parte actul de descoperire al lui Dumnezeu, Care permite preamărirea Sa în imnuri. Rugăciunea contează şi ca o condiţie a predicii şi a actului pastoral în general.
Nenumărate referiri la efectul rugăciunii pot fi găsite în lucrările sale. Ele privesc atât dimensiunea practică (de ex. nepătimirea, dragostea faţă de om şi faţă de Dumnezeu, încercările), cât şi pe cea teoretic-mistică a vieţii duhovniceşti. În cazul din urmă sunt puse în evidenţă vederea lui Dumnezeu şi viziunile de lumină, atât de amănunţit descrise în Viaţa Sf. Simeon Noul Teolog (Βίος Συμεών). Însă rugăciunea este înţeleasă şi ca premiză a rezolvării unor probleme teologice, fiind pusă în legătură şi cu dogmatica (triadologia, eshatologia). Referitor la imnurile liturgice şi la Sfânta Liturghie se face referire în lucrarea „Vedere duhovnicească a ierarhiei bisericeşti şi cereşti” (Θεωρία καὶ σύνοδος ἱερὰ Νικήτα μοναχοῦ καὶ πρεσβυτέρου τοῦ καὶ Στηθάτου, εἰς τὴν οὐράνιον ἱεραρχίαν καὶ τὴν ἐκκλησιαστικὴν ὡσαύτως ἱεραρχίαν), în care expresii din Sfânta Liturghie îşi găsesc corespondenţa în imnurile celor trei cete îngereşti, înţelese la rândul lor ca rugăciune. Inclusiv cinstirea sfinţilor prin imnuri şi prin slujbele Bisericii, înţelese ca rugăciune la rândul lor, este tratată în opera teologului bizantin. Este scoasă astfel în evidenţă şi hotărârea Sf. Simeon Noul Teolog, asumată şi de Stethatos, în legătură cu cinstirea şi părznuirea Sf. Simeon Evlaviosul: cinstirea acestuia de către creştini, tocmai pe fundalul interzicerii ei de către patriarh, este considerată drept premiză a prăznuirii corecte a unui sfânt, ceea ce şi îmbogăţeşte învăţătura cu privire la rugăciune. În tot cazul, Stethatos a fost preocupat de problemele liturgice, aşa cum foarte clar poate fi observat în opera sa, în care a apărat corectitudinea slujbelor studite.
Stethatos pomeneşte foarte des pe Sf. Teodor Studitul, pe care îl prezintă ca model în primul rând în probmele de viaţă monahală. Spre deosebire de spiritualitatea studită în general, impregnată de reforma Sf. Teodor Studitul, învăţătura despre rugăciune a lui Stethatos pare a fi mai mult teoretic-mistic orientată. În niciun caz însă, pentru că ar lipsi în situaţia Sfântului Teodor trăsăturile mistice (cf. ideea de comunitate ca trup tainic al lui Hristos). În cazul Sf. Teodor Studitul a fost vorba de la bun început de constituirea unei comunităţi monastice care să fie mai mult orientată practic, în timp ce în cazul lui Stethatos accentul este pus pe latura mistică a unei mânăstiri cu o activitate de mai multe secole şi a cărei spiritualitate era mai mult practic orientată. În această ordine de idei, contribuţia sa teologică trebuie înţeleasă mai mult ca o creştere (αὔξησις, vezi Styl.G. Papadopoulos) şi nu ca o venire în dezacord cu tradiţia studită.



Taguri:
Studiu
Pagini: 27-54