Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

Catholicity as the Wholeness of the Church



Autor(i): Fr. Mihai IORDACHE
Studiul de faţă abordează problematica plinătăţii Bisericii, pornind de la ter-menul de catolicitate a sa, termen care de-a lungul istoriei a suferit o transformare atât de profundă, în special în Apus, încât astăzi cu multă greutate se mai poate des-cifra înţelesul său originar. Prima semnificaţie a catolicităţii era cea de plinătate şi sobornicitate a Bisericii, aşa cum a fost percepută şi trăită în tradiţia eclezială veche, în gândirea Părinţilor Apostolici şi a Sfinţilor Părinţi din veacul de aur al creştinismu-lui primar, iar, mai târziu, în scrierile marilor teologi ortodocşi. În Biserica primelor secole, catolicitatea nu se referea neapărat la universalitate, expansiune geografică sau la o dimensiune orizontală. Semnificaţia cea mai adecvată putea fi exprimată prin noţiunile: plinătate, sobornicitate, plenitudine, întregime etc. Aceste lămuriri le găsim chiar la Sf. Ciprian al Cartaginei (210-258), care a scris pentru prima dată un tratat Despre Unitatea Bisericii, în anul 251: „Episcopatul este unul singur; fiecare parte a acestuia este ţinută laolaltă de către fiecare. Biserica este una singură, ea se extinde în lung şi-n larg în mulţimea oamenilor, printr-o spornică rodire… iar unitatea se păstrează în originea ei”. De-a lungul veacurilor, plinătatea a devenit semnul trăirii vieţii Bisericii în Hristos. Astfel, orice credincios care se considera membru al Bisericii, Trupul Mistic al lui Hristos, avea aspiraţie spre plinătatea, întregirea şi sobornicitatea acesteia.
Cel de-al treilea atribut al Bisericii din Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan, „catholiki”, a fost tradus cu termeni diferiţi: catolicitate, univer-salitate, sobornicitate, creştină etc. în Simbolurile de Credinţă ale marilor Biserici Creştine, Ortodoxă, Romano Catolică şi Protestante. Termenul sobornicească, folosit de Bisericile Ortodoxe Slave şi de Biserica Ortodoxă Română, nu se limitează doar la înţelesul sinodal sau conciliar, ci cuprinde în sine şi semnificaţia comuniunii tuturor membrilor Bisericii, clerici şi laici, ca adevărate membre organice ale Trupului lui Hristos, după principiile convergenţei, complementarităţii şi diversităţii. În felul acesta, Ortodoxia nu poate recunoaşte un singur cap văzut al Bisericii, ci mărturiseşte comu-niunea tuturor conducătorilor Bisericilor locale, care păstrează aceeaşi mărturisire de credinţă, slujesc în aceeaşi formă a cultului şi au aceeaşi origine sfinţitoare.
Chiar la începutul sec. al IV-lea, Sf. Chiril al Ierusalimului declara ca nu se poate înţelege prin catolicitatea Bisericii, întinderea sa de la o margine la alta a pă-mântului, ci mai degrabă universalitatea învăţăturii şi a credinţei, universalitatea adevărului mărturisit şi a vindecării de păcate prin practicarea virtuţilor în comuniu-nea Bisericii. Mult mai târziu, Paul Evdokimov afirma că termenul catolicitate nu are un sens geografic, orizontal şi cantitativ, ci are un înţeles vertical, calitativ şi unitar. Părintele Dumitru Stăniloae cercetând atent gândirea patristică a ajuns la concluzia că plinătatea Bisericii reprezintă chiar modalitatea în care există şi se mani-festă unitatea Bisericii, adică felul sau maniera în care această unitate este pusă în practică. În profund asentiment cu Părinţii Bisericii, teologul român conchide că reali-zarea plinătăţii în umanitate şi în întreaga creaţie se face numai prin intermediul Duhului Sfânt. În ultimă instanţă, plinătatea deplină a Trupului Tainic al lui Hristos conţine în sine şi un înţeles eshatologic. Pornind de la gândirea Sf. Ap. Pavel, teolo-gia Sfinţilor Părinţi consideră Biserica ca Trupul Mistic al lui Hristos şi având o con-stituţie teandrică şi organică. Acesta este legătura directă dintre cer şi pământ, dintre necreat şi creat, dintre nevăzut şi văzut şi de aceea se comportă ca un organism viu. Sf. Ioan Gură de Aur afirmă diversitatea membrelor Trupului lui Hristos şi vocaţia împlinirii unei misiuni comune de către fiecare, prin solidaritate şi complementaritate, dar şi a unei lucrări personale, individuale, prin care orice persoană umană se distin-ge de restul membrelor. Plinătatea Bisericii se regăseşte în fiecare membru sub dife-rite forme. Sf. Vasile cel Mare aduce în discuţie şi principiul comuniunii interne şi al reciprocităţii, prin lucrarea permanentă a Duhului Sfânt, plinătatea fiind prezentă în fiecare om şi în întreaga creaţie ca dar de la Dumnezeu. Aceeaşi viziune o au, sub diferite nuanţe, şi teologii ortodocşi moderni, precum Evdokimov, Zizioulas, Yannaras etc.
Plinătatea Bisericii derivă din unitatea interioară a acesteia cu Mântuitorul Hristos, Capul nevăzut al său, de la care vin veridicitatea şi integralitatea învăţăturii, darurile sfinţitoare şi tămăduitoare şi puterea, acestea culminând în spiritualitatea şi mistica ortodoxă. În acelaşi timp, este evidenţiat caracterul trinitar, hristologic şi pnevmatologic al Bisericii, pentru că plinătatea acesteia vine de sus, după modelul supra-existenţei Preasfintei Treimi. Noi suntem membrii ai Trupului lui Hristos pen-tru că Hristos Însuşi şi-a luat un trup, adică s-a înnomenit. Plinătatea Bisericii se realizează în modul cel mai adânc prin Sf. Euharistie. Prin puterea Duhului Sfânt, credincioşii îl primesc pe Hristos întreg, nu numai o parte din Acesta, Euharistia devenind taina unităţii Bisericii (Schmemann). În teologia catolică, Cardinalul Chris-toph Schönborn afirmă că în Euharistie noi îl primim pe Hristos întreg, fapt care ne poate conduce cu mai multă uşurinţă spre realizarea plinătăţii. Unitatea Bisericii prin Euharistie nu e dată de o supra-structură organizatorică exterioară, ci de prezenţa lui Hristos în mod tainic, în Biserica Sa şi în fiecare credincios în mod real (Zizioulas).
Plinătatea se întrepătrunde cu sfinţenia Bisericii, care vine de la Capul său, Ii-sus Hristos, prin lucrarea Persoanei Duhului Sfânt. Sfinţenia se răsfrânge asupra tuturor oamenilor, în funcţie de efortul personal al fiecăruia şi de starea de jertfă pe care acesta o poate atinge, depăşind dualitatea dintre raţiune şi senzaţii, proiectându-se chiar în acest fel şi asupra întregii creaţii (Sf. Maxim Mărturisitorul). Prin sfinţenie, unitatea Bisericii poate fi realizată în orice moment chiar într-o singură existenţă umană, sfântul (Yannaras), sfinţirea oamenilor fiind considerată de Părinţi drept misiunea principală a Bisericii. Sfinţenia dă orientare plinătăţii Bisericii. Cel ce vieţuieşte în Hristos, nu mai trăieşte pentru trecut, ci trăieşte într-un continuu „pre-zent al mişcării” spre Hristos pentru viitor, Fiul lui Dumnezeu fiind ţinta finală, dar şi calea de acces spre aceasta. De aceea, toate evenimentele importante ale mântuirii umanităţii sunt actualizate continuu în Sf. Liturghie. Această înţelegere a timpului a spart graniţele tradiţiei creştine şi s-a impregnat în cultura filosofică a umanităţii. În acest sens, Kierkegaard susţine că direcţia vieţii noastre este înainte, însă învăţăturile le putem lua numai privind în trecut, iar un adevărat creştin nu poate să fie decât contemporan cu Hristos. Prin plinătatea Bisericii şi prin comuniune cu Persoanele Treimice, se pot depăşi în mod progresiv limitele spaţiului şi ale timpului.
În plinătatea Bisericii sunt incluşi chiar şi păcătoşii, aceştia fiind mădulare bol-nave ale Trupului Tainic, aflându-se într-o legătură mai firavă cu Capul său, dar având oricând posibilitatea să se pocăiască şi să devină adevăraţi mărturisitori şi lucrători ai unităţii Bisericii. Dintr-un anumit punct de vedere, plinătatea poate fi considerată ca o închidere care se deschide, o închidere a părţii care se deschide spre întreg, spre universal (C. Noica). În încheiere, am subliniat că plinătatea este viaţa fiecărui credincios trăită în mod conştient ca parte a vieţii Bisericii în Hristos. Ea ne poate ajuta să observăm legătura tainică dintre parte şi întreg, dintre creat şi necreat. Realitatea ultimă a părţii (în speţă a persoanei umane) şi veridicitatea ei nu se regă-sesc în existenţa sa imediată şi individuală, ci doar în plinătatea întregului, a cărei parte componentă aceasta este. Plinătatea este cea care ne pune în legătură interioa-ră cu toţi ceilalţi oameni şi cu universul în întregimea sa.



Taguri:
Studiu
Pagini: 33-48