Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

Dynamik des Verhältnisses orthodoxer Theologen zu der historisch-kriti schen Methode und westlicher Theologen zu dem kirchenväterlichen Schriftverständnis



Autor(i): Diak. Cosmin Daniel PRICOP
Studiul de faţă, intitulat Dinamica legăturilor teologilor ortodocşi cu metoda exegetică istorico-critică şi a teologilor vestici cu gândirea scripturistică patristică, încearcă să surprindă felul în care studiile biblice ortodoxă receptează particularităţi ale exegezei şi ermineuticii occidentale, de tip academic şi cu o profundă configuraţie istorico-critică, dar în acelaşi timp şi motivele pentru care interpretarea scripturistică patristică (adică ceea ce ortodocşii numesc în peisajul teologiei biblice Sfânta Tradiţie) devine interesantă pentru spaţiul teologic biblic occidental. Cel puţin la nivelul studiilor biblice ortodoxe se constată în istoria de până acum o tendinţă dificil de explicat, potrivit căreia majoritatea exegeţilor respingeau fundamental toate influenţele metodologice ale exegezei istorico-critice, specifică arealului cercetării biblice occidentale, chiar dacă adesea în operele lor recurgeau la unele informaţii dobândite exclusiv pe baza metodei criticii biblice condamnate cu tărie. De cealaltă parte, teologia biblică occidentală s-a arătat mai curând sceptică faţă de funcţia ermineutică şi exegetică a Părinţilor Bisericii, în ciuda recunoaşterii tot mai crescânde a unui aspect metodologic dispărut din majoritatea demersurilor interpretative moderne ale Scripturii şi pe care aceşti Părinţi îl aplică permanent - actualizarea mesajului textului biblic. În prezent, bibliştii ortodocşi încep să recepteze la nivel academic metoda istorico-critică, devenită în ciuda tuturor modificărilor standardul cercetării biblice academice moderne, şi să problematizeze din ce în ce mai mult felul în care anumiţi paşi metodici ai acestei metode pot fi folosiţi (şi în ce condiţii) de către exegeza ortodoxă, iar bibliştii occidentali oferă indicii în direcţia recuperării şi reintegrării în exegeza academică a moştenirii interpretative patristice. Se poate postula o reciprocitate constructivă între aceşti doi poli ermineutici şi exegetici? Dacă da, în ce condiţii? Ce propun reprezentanţii celor două părţi implicate în acest proces de receptare şi redescoperire reciprocă?
Receptarea metodei istorico-critice în spaţiul studiilor biblice ortodoxe nu s-a produs în urma unei decizii oficiale a Bisericii Ortodoxe asupra acestei teme, aşa cum s-a întâmplat în Biserica Romano-Catolică. De asemenea, nu există o linie generală asumată de toţi bibliştii ortodocşi vis a vis de aplicarea metodei istorico-critice în exegeza ortodoxă, motiv pentru care studiul de faţă recurge la analiza bibliştilor ortodocşi care au cercetat această temă şi care au publicat rezultatele propriilor cercetări într-una din limbile de circulaţie internaţională. În urma analizei contribuţiilor lui Oikonomos, Kesich, Stylianopoulos, Nikolakopoulos, McGuckin, Karavidopoulos şi Oancea reiese că teologia biblică ortodoxă, reprezentată de profesorii indicaţi mai sus, nu respinge metoda istorico-critică şi poate chiar împrumuta anumiţi paşi metodici ai acesteia, chiar dacă ea nu se poate impune ca metodă standard în spaţiul ortodox, întrucât ignoră dimensiunea duhovnicească a interpretării biblice.
Exegeza biblică ortodoxă modernă pare a nu refuza dialogul onest cu metoda istorico-critică, implicându-se concret în receptarea şi aprecierea critică a unei modalităţi interpretative care constituie încă pentru majoritatea bibliştilor fără experienţă academică reală o temă necunoscută sau cu totul neinteresantă. Fiecare din paşii metodici ai exegezei istorico-critice prezintă, din perspectiva ortodoxă ilustrată de autorii menţionaţi mai sus, aspecte ce pot şi preluate, dar şi riscuri ce trebuie evitate. Critica textuală oferă premisele pentru stabilirea fundamentului tuturor abordărilor interpretative ulterioare, şi anume textul biblic. Cu toate acestea interpreţii nu trebuie să dea curs tentaţiei ideii utopice a textului originar, imposibil de determinat. Analiza textului constituie pasul metodic ce poate fi preluat cel mai uşor de bibliştii ortodocşi, chiar dacă multitudinea abordărilor de aici poate încărca exegeza cu informaţii care ulterior nu sunt valorificate îndeajuns. Paralela sinoptică prezintă avantajele descoperirii relaţiilor dintre texte, respectiv dintre autorii biblici şi texte, iar scopul principal trebuie să constea în îmbogăţirea informaţiilor cu privire la un text sau eveniment biblic, şi nu în evidenţierea contradicţiilor sau disensiunilor dintre texte, cu lansarea întrebării veridicităţii enunţurilor. În continuare, forma textului are avantajul integrării textului analizat într-o familie de texte asemănătoare cu accentuarea specificităţii proprii, dar trebuie să se ferească de presarea textului pentru a deveni ceea ce nu a fost în realitate niciodată, ci numai în mintea exegetului. Recursul la universul religios al textelor Noului Testament trebuie să ţină cont în primul rând de background-ul vechi-testamentar, fără de care o înţelegere adecvată a evenimentelor noutestamentare este imposibilă. Finalmente, aspectele legate de redactare, precum şi de distincţia dintre tradiţie şi redacţie pot fi postulate numai în condiţiile existenţei unor criterii clare în acest sens, bazate pe specificul literal, dar mai ales teologic al autorilor.
Cel mai important rol în reflectarea moştenirii exegetice patristice în spaţiul teologiei biblice apusene îl deţine până acum Ulrich Luz, care, prin dezvoltarea Wirkungs-geschichte (sau a teoriei despre istoria efectelor, bazându-se pe Gadamer), reuşeşte să integreze în exegeza modernă experienţa exegetică a trecutului, considerând-o a fi definitorie pentru înţelegerea textelor. Cu toate acestea, noţiunea de Părinte al Bisericii, aşa cum o înţelege el, exclude distincţia dintre adevăr şi falsitate, transformând acest termen într-un apelativ care poate fi atribuit oricui şi în orice condiţie, iar această istorie a efectelor acordă, din perspectivă ortodoxă, o mult prea mare importanţă textului şi o mult prea mică semnificaţie persoanei care îl interpretează şi îl înţelege.
Şi de partea ortodoxă şi de partea occidentală s-au făcut până acum propuneri concrete în direcţia apropierii metodologice la nivelul studiilor biblice precum încadrarea nuanţată a metodei istorico-critice în exegeza ortodoxă sau îmbisericirea ei, dezvoltarea unui nou concept exegetic ortodox, care să se fundamenteze pe sinteză, completarea metodei istorico-critice cu metoda interpretativă patristică, realizarea unei simbioze între cele două modalităţi exegetice pe baza modelului oferit de Părinţii Bisericii, etc. Toate acestea pot oferi un indiciu important asupra faptului că, aşa cum se exprima Reiser, exegeza răsăriteană poate învăţa ceva de la cea occidentală şi invers.



Taguri:
Studiu
Pagini: 19-50