Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

«Logos» und «Logoi». Das theologische Denken des hl. Maximus des Bekenners (†662) über die göttlichen (plastizisierten) Rationalitäten in seinem „Kommentar zum Vater unser“ und seine Rezeption bei Vater Dumitru Stăniloae (†1993)



Autor(i): Adrian MARINESCU
Sf. Maxim Mărturisitorul (†662) – autor patristic căruia Păr. Dumitru Stăniloae i-a arătat cea mai mare atenţie şi despre care spunea, cu puţin timp înainte de a adormi în Domnul, că încă nu a reuşit să îl epuizeze, că îl citeşte şi descoperă în continuare lucruri noi – este cunoscut ca teolog prin excelenţă al raţiunilor dumnezeieşti, chiar dacă înaintea sa Părinţi ai Bisericii, precum Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (†165), au tratat şi ei această temă şi chiar dacă după el, alţi mari Părinţi şi teologi ai Bisericii, precum Sf. Grigorie Palama (†1359), au încercat să realizeze o sinteză a acestei teme centrale şi să o dezvolte mai departe. Perspectiva teologică cuprinzătoare a Sfântului Maxim aproape a epuizat pentru totdeauna această temă, pe care, pe de o parte datorită gradului de dificultate, pe de alta din pricina secularizării, lumea post-bizantină a cam uitat-o. Ea este însă repusă în discuţie la jumătatea sec. al XX-lea de către Păr. Dumitru Stăniloae, care şi realizează o actualizare a ei, remodelând-o şi ducând-o astfel mai departe, prin noi nuanţe de simţire, trăire şi gândire. În concepţia teologului român, Sfântul Maxim devine astfel pe de o parte inteligibil, pe de altă parte îşi dobândeşte adevărata dimensiune, dificil de sesizat de către teologul sau omul obişnuit. Materialul de faţă încearcă, după o scurtă descriere a cadrului mai general al temei, să surprindă felul în care Păr. Dumitru Stăniloae a înţeles rolul şi locul raţiunilor dumnezeieşti în creaţie. Tema este apoi ilustrată prin analizarea uneia dintre lucrările mai puţin ample ale Sf. Maxim Mărturisitorul, Tâlcuirea la Tatăl nostru, şi care, aparent, nu pare a avea nimic de a face cu raţiunile dumnezeieşti necreate şi veşnice. La final, sub forma unor concluzii, sunt puse în evidenţă câteva idei care definesc teologia raţiunilor din punctul de vedere al Sf. Maxim Mărturisitorul, al Păr. Dumitru Stăniloae şi al Bisericii.
Omul este obligat de însăşi condiţia şi realizarea sa, să facă din raţiunea dumnezeiască temă principală a gândurilor, aspiraţiilor şi cuvintelor sale. În tot cazul, învăţătura despre raţiunile dumnezeieşti, necreate şi veşnice ne transmite câteva idei fundamentale asupra existenţei. Mai întâi de toate înţelegem că Dumnezeu este înainte de orice altceva. El este cauza întregii existenţe şi principiu absolut. Prezenţa Lui reprezintă o realitate concretă pentru întreaga creaţie, mai înainte de toate pentru om, zidit cu capacitate raţională şi de primire şi unire cu Creatorul şi Mântuitorul său. Nu în ultimul rând, în acest înţeles, nu trebuie uitat că înşişi Sfinţii Părinţi aseamănă pe Dumnezeu Tatăl cu mintea, pe Fiul cu raţiunea sau cuvântul iar pe Sfântul Duh cu viaţa. Creaţia în ansamblul ei este adânc impregnată şi se împărtăşeşte atât de lucrările dumnezeieşti necreate şi veşnice, cât şi de raţiunile dumnezeieşti necreate şi veşnice, tot aşa cum orice produs uman conţine raţiunile celor ce i-au dat existenţă şi este rezultat al lucrării lor personale. Doar că numai după modelul dumnezeiesc şi nu şi cu consistenţa şi puterea arătate în actul de creaţie şi de susţinere a ei de către Dumnezeu. De altfel, omul pune în produsul său şi ceva din raţiunea şi lucrarea dumnezeiască primită asupra sa. Astfel, raţiunea şi lucrarea omului sunt raţiune şi lucrare dumnezeiască primite după har şi după capacitatea umană şi personală şi prelucrată sinergetic în raţiune şi lucrare a omului. Capacitatea de a le „returna” lui Dumnezeu le transformă însă în raţiune şi lucrare omenească transfigurată spre supunere cât mai integrală a persoanei umane voii, lucrării şi raţiunii lui Dumnezeu. De aceea Cuvântul „străbate ca apa” creaţia, care se hrăneşte şi Îl cunoaşte, Îl cunoaşte şi se hrăneşte din El, într-o condiţie a sa nu simplă, ci dublă, pasivă şi activă totodată, însă posibilă doar în Dumnezeu Care poate face ca graniţele să fie desfiinţate. În altă ordine de idei, cel ce se împărtăşeşte de Duhul se împărtăşeşte de lucrarea şi raţiunea lui Dumnezeu, devine transparent şi se pneumatizează, ajungând la atingerea condiţiei sale fireşti, care înseamnă înaintare continuă în Dumnezeu, prin cunoaşterea şi săvârşirea voii Lui.
Dumnezeu uneşte în Sine şi dirguieşte toată existenţa prin Cuvântul şi Sfântul Duh, „adică prin Raţiunea divină, ca Raţiunea cea mai generală ce îmbrăţişează toate raţiunile făpturilor, şi Viaţa divină, prin care se susţine şi se înalţă calitativ viaţa tuturor”. Cuvântul lui Dumnezeu mijloceşte astfel, prin Sfântul Duh, între creaţie şi Dumnezeu, după cuvântul Apostolului (1 Tim 2,5). Natura creată există având ca model şi constantă raţiunea dumnezeiască. Totodată, ea nu poate cuprinde, întru totul, tainele Raţiunii dumnezeieşti. Acest lucru şi pentru a înţelege, din raţiunile făpturilor, că nu «pământul acesta, care deţine, după fire, locul de mijloc al lumii, l-a făgăduit Dumnezeu moştenire celor ce-L iubesc pe El», care «privesc la cuvântul Scripturii, sunt mişcaţi de raţiune şi doresc să fie slujitori ai raţiunii». Firea creată indică ca de la sine întoarcerea privirii de la ea însăşi către Creator. Trebuie astfel «să trăim lui Dumnezeu, făcând din trup un înger (vestitor) al sufletului, străbătut de raţiune prin virtuţi». Omul raţional este om al lui Dumnezeu, căci supunându-se Făcătorului şi Izbăvitorului său este pătruns de El şi se face purtător al raţiunilor Sale, înţelegând pe cât se poate tainele lui Dumnezeu şi tainele lumii. În acest sens, pneumatizarea creaţiei apare ca impregnare a ei de raţiunile dumnezeieşti, care, într-un anumit punct al lor se identifică cu harul şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi «în temeiul acestui fapt vom fi fii ai lui Dumnezeu, purtând în chip neprihănit, întregi, pe Însuşi pricinuitorul harului, pe Fiul după fire al Tatălui, întreg, fără mărginire, pe Cel de la Care, prin Care şi în Care avem şi vom avea existenţa, mişcarea şi viaţa».
Creaţia întreagă este hristocentrică şi pneumatoforă. Logosul dumnezeiesc este Creatorul lumii şi Sfântul Duh este Dătătorul de viaţă. Apare astfel încă o dată ca minunată unitatea care defineşte şi stă la baza lumii. Lumea însăşi, ca purtătoare a raţiunilor dumnezeieşti şi cu capacitatea de a se transfigura în Sfântul Duh Îl arată necontenit pe Făcătorul său, aşa cum orice capodoperă trimite indubitabil la autorul ei. Raţiunea Creatorului se vede în creaţia Sa. Chipul Creatorului transcende şi impregnează întreaga Sa creaţie. Gândurile Creatorului adapă întreaga Sa creaţie. Puterea Creatorului dinamizează creatura, care abia aşteaptă, ca într-un act continuu de creaţie şi recreare a sa să primească harul lui Dumnezeu şi astfel să se potenţeze şi activeze pe sine. Creaţia este zidită de Logos şi doar lăsându-se tot mai pătrunsă şi stăpânită de El se câştigă şi se concretizează pe sine.
Există o legătură interioară între lucrurile create şi Cauza şi Ţinta lor. Creaţia nu este în sine şi pentru sine («nimic din cele făcute nu este scop în sine (αὐτοτελές)»), ci creatul este supus unei lipse, este nedeplin, este supus mişcării, este pătimitor, nu are libertate de la şi în sine, este limitat şi circumscris, nu este liber de relaţie, nu are existenţă mereu la fel, are existenţă din afară de sine şi este cauzat. Omul, pe baza puterii naturale, a pătimirii sau a lucrării active, este supus, în traiectoria sa dintre existenţă (τὸ εἶναι) şi existenţa cea bună (τὸ εὖ εἶναι), devenirii printr-o mişcare spiraloformă în care „Dumnezeu este interiorul intim, sau mai bine zis, dincolo de el, descoperindu-Se pe fiecare treaptă a urcuşului în spirală tot mai luminos, urcând pentru înţelegerea noastră pe măsură ce urcă mişcarea noastră”. Lumea materială este chemată la şi poartă în ea capacitatea de a se depăşi pe sine şi de transfigurare, transparentizare şi spiritualizare. Prin trup şi materie, absolutizate şi idolatrizate în general de om, însă şi asumate de Hristos şi, astfel, cu posibilitatea de a fi curăţit, lumea întreagă se îndumnezeieşte.
Pentru firea cugetătoare, „înţelegerea”, în aspectul ei cuprinzător, are prioritate, persoana fiind realitatea şi existenţa raţională prin excelenţă, dătătoare de raţionalitate şi sensibilă la aceasta. „O astfel de fiinţă nu se mişcă spre ceva ce nu înţelege. Dar nici înţelegerea nu produce prin sine mişcare. Ci ea naşte întâi iubirea faţă de cel înţeles şi această iubire produce mişcarea”. Nu există realitate şi concreteţe mai raţională ca iubirea care trimite la şi uneşte cu cele dumnezeieşti. Raţiunile din creaţie trimit la realităţi «dincolo de vedere, de auz şi de cugetare», făcând o distincţie clară între creat şi necreat, însă în cadrul unei întâlniri nepanteizante şi nesincronizate, ca să spunem aşa, a acestora.
Teologia raţiunilor (plasticizate) dumnezeieşti şi necreate este de fapt o teologie a spaţiului sacru. Însă ea nu ne pune la îndemână o lume virtuală sau potenţială, ci ne introduce în adevărata condiţie a creaţiei. Ne vorbeşte despre realitatea şi concreteţea Împărăţiei lui Dumnezeu şi despre faptul că aceasta este şi poate fi descoperită în interiorul nostru. Ea ne arată încă o dată – ca fundamentală pentru întreaga Ortodoxie – că Părinţii au cunoscut şi au promovat descoperirea şi modul de accesare a acestui spaţiu sacru al întâlnirii reale cu Hristos. Părinţii – vedem acest lucru nu numai la Sf. Maxim Mărturisitorul, ci şi la desăvârşitul comentator şi continuator al său, Păr. Dumitru Stăniloae – au fost nu numai martori, ci şi exponenţi ai acestui spaţiu sacru.



Taguri:
Studiu
Pagini: 51-82