Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

Ewige Gottesgemeinschaft. Evangelische Notizen zu Dumitru Staniloaes individueller Eschatologie in ihrem Verhältnis zur universalen



Autor(i): Gunther WENZ
Eshatologia este înţeleasă ca învăţătură referitoare la „lucrurile din urmă”, iar în acord cu Sirah 7,36, nimeni nu va greşi cu ceva dacă în tot ceea ce face se va gândi la sfârşitul său. În altă ordine de idei, acolo unde în textul grecesc al Scripturii apare formula «τὰ ἔσχατα σοῦ», Vulgata traduce prin «novissima tua», ceea ce a şi dus la înţelegerea învăţăturii cu privire la «De novissimis», ca „eshatologie”. Philipp Heinrich Friedlieb foloseşte termenul de „eshatologie” pentru lucrarea sa Florilegium theologicum exhibens locorum de morte, resurrectione mortuorum, extremo iudicio, consumatio seculi, inferno seu morte aeterna et denique vita aeterna (1644). Noţiu-nea de „eshatologie” a ajuns astfel să desemneze ultima parte a Dogmaticii occidenta-le (De novissimis), dar şi să domine întregul conţinut al acesteia.
Perspectiva integral-eshatologică în care Karl Barth a înţeles întreaga teologie a dus la o oarecare „inflaţie” a termenului în discuţie, în prima parte a sec. al XX-lea. Prin urmare, eshatologia ajunge să fie nu numai subiect central al teologiei, ci şi problemă principală, situaţie neschimbată la începutul sec. al XXI-lea. În tot cazul, eshatologia creştină este teologie, adică teologie profilată triadologic, şi în niciun caz o oarecare ştiinţă a viitorului (Futurologie), care se pronunţă vag, prognozând cele ce se vor întâmpla la sfârşitul veacurilor. Cei trei termeni greceşti (ἔσχατος, ἔσχατον, ἔσχατα) formează o unitate, dar implică şi înţelesuri specifice. Astfel, ἔσχατα inclu-de atât caracterul eshatologic al existenţei şi al teologiei (ἔσχατος), dar şi ceea ce se va petrece la sfârşitul lumii (ἔσχατον), ceea ce pune faţă în faţă eshatologia individu-ală cu cea universală, care şi solicită o urmărire a prezenţei lor în ultimul volum al Dogmaticii Păr. Dumitru Stăniloae.
Un prim aspect evidenţiat de analiza teologică a Eshatologiei teologului român îl reprezintă fundamentul trinitar şi hristologic al acesteia. În tot cazul, descoperirea lui Dumnezei în valenţa ei dublă, naturală şi supranaturală, stă la baza cunoaşterii lui Dumnezeu şi a planului Acestuia de mântuire a lumii. Între Creator şi creaţie există o strânsă relaţie care explică pe de o parte, plecând de la Dumnezeu spre lume con-stituţia şi finalitatea acesteia, pe de altă parte, schimbând sau, mai bine zis, inversând perspectiva, caracterul tainic al zidirii trimite nu numai la adevărul nepătruns al enipostazierii celor două naturi, omenească şi dumnezeiască, în Hristos, ci şi la relaţia interpersonală şi intrapersonală din sânul Treimii. Totodată, starea eshatologică sau finală nu pune în relaţie doar planul iconomic al lui Dumnezeu cu lumea sau pur şi simplu legătura lui Dumnezeu cu creaţia Sa, în speţă cu omul, ci şi starea acestuia de păcătoşenie sau curăţie. În acest punct, Părintele Stăniloae se întoarce la căderea protopărinţilor Adam şi Eva, inspirată de lucrarea creaturii netrupeşti, ceea ce aşea-ză acest eveniment fundamental pentru om, într-un plan al alegerii libere însă indi-recte, nu impuse însă influenţată din afară, de cel rău. Ceea ce şi duce discuţia la o ambivalenţă (peccatum originale vs. peccata actualia) a acestui fapt, susţinută de înstrăinarea care a urmat pentru om.
De aici importanţa hotărâtoare a Întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru resta-urarea firii umane, dar şi modul tainic al unirii personale (unio personalis) a celor două naturi, dumnezeiască şi omenească, în Hristos. Prezentarea aestora aparţine celor mai importante şi mai fascinante pagini ale Dogmaticii şi ale gândirii şi teologiei Păr. Dumitru Stăniloae. Astfel, comunicarea însuşirilor personale în Dumnezeu, actul de golire de Sine a Fiului lui Dumnezeu şi de înălţare a Fiului Omului, naşte-rea fără de păcat şi feciorească devin astfel repere fundamentale pentru om şi pen-tru restaurarea sa, continuată după Înălţarea Mântuitorului la cer de lucrarea Sfân-tului Duh, înţeleasă şi ca trup mistico-sacramental al lui Iisus Hristos. Ceea ce adu-ce însă omorârea morţii este dat de desăvârşita sau jertfelnica (opferwillige Hingabe) ascultare şi slujire a lui Dumnezeu şi a oamenilor şi asumarea de Creator a morţii sau a firii muritoare pe care o învinge prin Cruce, Înviere şi Înălţare.
Aşa cum în Hristos lucrarea de mântuire a lumii este diferită de Persoana Sa însă nu despărţită de ea, la fel în învăţătura Părintelui Stăniloae cu privire la cele de la sfârşitul lumii, eshatologia personală şi universală formează o unitate nedespărţită. O unitate sau mai bine-zis o corespondenţă asemănătoare exista între „cele de aici” şi „cele viitoare”. Mai exact: mântuirea şi viaţa veşnică încep înainte de eshaton. Moar-tea reprezintă însă pentru Păr. Dumitru Stăniloae trecerea la realităţile eshatologice. În acest punct, două direcţii de gândire apar ca fundamentale: pe de o parte des-părţirea sufletului de trup, pe de alta inplicaţiile căderii în păcat (a protopărinţilor).
Întreaga creaţie a fost zidită de Dumnezeu pentru a trăi şi a se regăsi pe sine în comuniune cu Dumnezeu (protologisch zu Gottesgemeinschaft bestimmt). Căderea în păcat a adus însă despărţirea sau îndepărtarea de Dumnezeu şi, prin urmare, moartea, care nu este însă un dat al naturii create, care rămâne rea şi dureroasă, însă care poate fi depăşită în Hristos, prin credinţa în El şi încredinţarea Lui totală. Moartea este împotriva naturii şi realizată, ca urmare a căderii în păcat prin neascul-tare, prin despărţirea sufletului de trup şi, astfel, prin dizolvarea unei unităţi, realiza-te de Creator ca de-sine-stăpânitoare sau liberă, şi a armoniei care o defineşte după natură.
Perspectiva eshatologică şi, prin urmare, soteriologică a Păr. Dumitru Stăni-loae se întâlneşte foarte bine cu cea reformată în punctul în care se afirmă că după cădere puterea de ridicare a omului şi actul propriu-zis de restaurare a acestuia sunt date doar de Dumnezeu, în Hristos. Puncte comune există şi cu privire la starea omului între judecata particulară şi cea generală, însă, uneori, paradoxul ortodox ajunge să fie aporie protestantă. Extrem de interesant este însă că omul, aflat între valoarea particulară şi cea universală a „lucrurilor de la sfârşit”, se află de fapt între Cer şi iad, definitiv şi „temporar”, bine şi rău, între „faptul de a fi judecat” (= osân-dit) şi „faptul de a fi mântuit”. Dualitatea şi ambivalenţa se păstrează astfel: Dumne-zeu şi om, Creator şi creaţie. În tot cazul, unitatea este recâştigată doar în Hristos, ca Dumnezeu şi om, totodată Judecător şi Mântuitor.
Teologul român insistă pe faptul că tradiţia scripturistică şi patristică a Bisericii vorbeşte în mod clar despre o stare de fericire respectiv una de osândire care ur-mează în tot cazul atât după judecata particulară, cât şi după cea universală, însă cu precizarea că starea sufletului după judecata particulară nu este definitivă. De o condiţie încă neîmplinită se bucură „cei fericiţi” care, după judecata particulară nu îşi trăiesc condiţia lor, trăirea fericirii şi cu trupul, după judecata finală, reprezentând un grad mai înalt de experimentare a desăvârşirii. Mai mult, împărtăşirea stării de bine ca răsplată finală a lui Dumnezeu şi cu celelalte persoane înviate şi mântuite susţine şi ea această intensificare a vieţii paradisiace. Aceleaşi lucruri, însă la un pol opus, au loc şi cu cei osândiţi pentru totdeauna, care vor adânci la nesfârşit starea de rău şi de chin. Aşadar, după judecata finală nu mai există cale de întoarcere, posibilă însă, în anumite condiţii, după judecata particulară. Acest lucru evidenţiază existenţa unei aşa-numite stări intermediare (Interimslage) între judecata particulară şi cea univer-sală.
Această stare intermediară a sufletelor se datorează, potrivit gândirii Păr. D. Stăniloae, tocmai condiţiei divizate, pe de o parte, a fiinţei umane (suflet şi trup), pe de altă parte a firii umane (socială şi nu individuală). Orientarea socială sau comuni-tară este văzută de teologul român ca opusă solipsismului, individualismului, ab-stracţionismului şi raţionalismului occidental. Mai înainte de judecata universală, graniţa dintre Cer şi Iad nu este încă finală, fiind presupusă o trecere a unor răi la cei buni sau o încadrare a unora buni la cei răi. Privit ortodox însă, cel mai bine se poate vorbi în acest caz de o trecere de la o stare mai puţin perfectă la una mai per-fectă. O înaintare aşadar spre mai multă desăvârşire. Este vorba totodată de diverse grade de fericire sau de viaţă condamnată. În acest context, învăţătura ortodoxă, exprimată de Păr. D. Stăniloae, respinge atât orice idee de Purgatoriu, cât şi o resta-urare a tuturor (apocatastază). Starea de fericire respectiv cea de condamnare vor fi trăite după judecata finală la infinit, însă fără să fie vorba de existenţa vreunei com-paraţii între ele. Firea creată năzuieşte de la începutul existenţei ei spre o stare neli-mitată de fericire şi împlinire.



Taguri:
Studiu
Pagini: 69-98