Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

The Biblical Nature of the Church and the Ecclesial Nature of the Bible: An Analysis of Fr. Dumitru Stăniloae’s Ecclesiology



Autor(i): Pr. Radu BORDEIANU
Eclesiologia Păr. Dumitru Stăniloae este ancorată în Sfânta Scriptură. S-a scris mult despre teologia sa neo-patristică şi despre operele sale care privesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Dar caracterul biblic al teologiei Pr. Stăniloae nu este tot timpul evident. Aşa cum rezultă şi studiul de faţă, Părintele Stăniloae a promovat o eclesiologie bazată pe Scripturi, aşa cum a procedat atunci când a descris Biserica prin prisma realizării înfierii noastre de către Tatăl, în Hristos, prin Duhul Sfânt, sau când a subliniat că Biserica este un rug aprins, unitară şi diversă în acelaşi timp. Astfel, el a prezentat un model de teologie biblică Ortodoxă, distinctă – dar nu separată – de studiile biblice catolice, protestante, sau istorico-critice. Teologia biblică ortodoxă înţe-lege Scriptura prin prisma felului în care Sfinţii Părinţi au receptat textul biblic şi prin tradiţia liturgică şi duhovnicească a Bisericii. Unitatea şi diversitatea Bisericii este dată de Sfintele Scripturi, care sunt unitare şi diverse, arătând diferite (sau chiar contradictorii) feluri în care Dumnezeu a lucrat pentru mântuirea oamenilor din diferite timpuri şi diferite locuri. Păr. Stăniloae i-a îndemnat pe teologii Ortodocşi la sobornicitate deschisă, adică la însuşirea felurilor în care Dumnezeu S-a manifestat în afara Ortodoxiei, pentru a avea o viziune cât mai completă asupra revelaţiei dum-nezeieşti.
Revelaţia – şi mai ales Scriptura – sunt încredinţate Bisericii dar, în acelaşi timp, Biserica are datoria să rămână în adevărul Scripturii. Ca Trup al lui Hristos aflat sub inspiraţia Duhului Sfânt, Biserica rămâne infailibilă chiar dacă unii membri rătăcesc de la calea adevărului. Şi totuşi lucrarea lui Dumnezeu în Biserică nu anu-lează importanţa răspunsului Bisericii la revelaţie, fapt pentru care Părintele Stăni-loae a definit Biserica dialogic. Atunci când apar neînţelegeri în Biserică (cum a fost în cazul ereziilor primelor secole creştine), se înteţeşte tensiunea dintre autoritatea Scripturii asupra Bisericii şi autoritatea interpretativă a Bisericii asupra Scripturii. Atunci Biserica Ortodoxă trebuie să mărturisească adevărul credinţei pe care a păstrat-o neîntrerupt şi să răspundă felului greşit în care diferite comunităţi bise-riceşti interpretează Scripturile. Atât ortodocşii cât şi heterodocşii primelor veacuri susţineau că interpretează Scriptura sub inspiraţia Duhului Sfânt, în unanimitatea propriilor comunităţi. Se pune astfel întrebarea: Cum se deosebeşte adevărul Or-todoxiei de afirmaţiile celorlalte comunităţi? Părintele Stăniloae răspunde în felul următor: Biserica nu trebuie să caute un criteriu exterior pentru mărturisirea ade-vărului, precum autoritatea papală sau sensul predominant literal în care unele bise-rici protestante citesc Biblia. În Ortodoxie, după lungi perioade de timp, Biserica în-treagă (cler şi popor) ascultă glasul conştiinţe comune, primeşte inspiraţia Duhului Sfânt şi discerne asupra persistenţei în adevărul Scripturii şi al Tradiţiei, în continui-tate cu generaţiile precedente care au trăit revelaţia dumnezeiască.
Acest proces de mărturisire a adevăratei interpretări a Scripturilor este de fapt rezultat al unei reflecţii a conştiinţei interioare a Bisericii, care uneori ia o formă tacită iar alteori se manifestă în sinoade ecumenice receptate ulterior de către Bise-rică. Păr. Stăniloae accentuează astfel aspectul interior al autorităţii Bisericii ca „gând al lui Hristos” pe care Sf. Ap. Pavel spune că îl are Biserica (1 Cor 2, 16), sau regula fidei – „canonul adevărului” la care se referea Sfântul Irineu, sau ceea ce Florovsky a numit „gândul Părinţilor”, „gândul Bisericii”, ori „gândul catolic”. Această autoritate interioară nu răspunde nevoii de siguranţă epistemologică imediată, fără posibilitatea de contestare. Părintele Stăniloae îndeamnă Biserica la răbdare în discernerea adevărului şi ascultarea Duhului Adevărului, care necesită mult timp. În cele din urmă însă, prin sinoadele ecumenice care sunt apoi receptate de toţi credincioşii, Biserica ajunge la siguranţa epistemologică ce i-a inspirat pe martiri de-a lungul secolelor. Autoritatea interioară a Bisericii şi autoritatea explicită a sinoadelor ecu-menice se condiţionează reciproc. Astfel, Ortodoxia trebuie să respingă atât o abordare exclusiv juridică, exterioară a autorităţii Bisericii, cât şi tendinţa unor teo-logi contemporani, precum Afanassieff, de a caracteriza sinoadele ca o manifestare a eclesiologiei universaliste. Este interesant de menţionat în acest sens că, deşi nu a fost tot timpul consistent în această privinţă, Părintele Stăniloae a preferat să consid-ere că Ortodoxia singură nu poate convoca şi întruni un sinod deplin ecumenic, fără participarea şi receptarea celorlalte Biserici. Deşi Ortodoxia a păstrat adevărul revelat de-a lungul veacurilor, există adevăr şi în afara graniţelor ei canonice, fapt pentru care teologii Ortodocşi au datoria să intre în dialog cu alţi creştini, într-o sobornicitate deschisă.
Aceste principii eclesiologice trebuiesc aplicate în viaţa concretă a Bisericii. De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă a avut nevoie de timp pentru a mărturisi adevărul, ca atunci când s-a luptat cu Arianismul sau când „s-a desprins” de Biser-icile Vechi Orientale. În primul caz, majoritatea Răsăritenilor au îmbrăţişat arianismul sau semi-arianismul. În cel de-al doilea caz, o neînţelegere terminologică şi alţi factori umani au stat la baza schismei. Şi totuşi, prin prisma teologiei Părintelui Stăniloae, se poate afirma că Ortodoxia şi-a păstrat infailibilitatea. Mai mult decât atât, Bisericile Ortodoxe de astăzi caută să repare schismele veacului cinci. Păr. Dumitru Stăniloae a îndemnat la unitate creştină în cadrul mişcării ecumenice şi este greu de înţeles de ce uneori el însuşi este prezentat ca anti-ecumenic. Teologia Ortodoxă contemporană are datoria de a respecta opera Părintelui Stăniloae şi de a continua în spiritul biblic, patristic, liturgic, pe care l-a moştenit de la acest mare teolog. Unul din modurile în care teologia sa poate fi îmbogăţită este de a identifica principiile ei ecumenice şi de a le aplica dialogurilor actuale. Acolo unde diversitatea nu ameninţă unitatea, teologia Părintelui Stăniloae trebuie să ne inspire în recunoaşterea bogăţiei felurilor în care Duhul Adevărului S-a făcut cunoscut în felurite locuri şi perioade ale istoriei. S-ar putea îmbogăţi Ortodoxia cu alte tradiţii creştine? Părintele ar răspunde pozitiv. În acelaşi timp, însă, atunci când se întâlneşte cu alte tradiţii, Ortodoxia are şi datoria de a mărturisi adevărul pe care alţii l-au pierdut pentru că au încetat să interpreteze Scriptura în continuitate cu felul în care Biserica tuturor veacurilor a păstrat adevărul în conştiinţa ei interioară.
Prin felul în care a descris autoritatea Bisericii, prin felul în care şi-a elaborat întreaga eclesiologie şi prin felul în care a interpretat Scriptura în spiritul Sfinţilor Părinţi, a vieţii liturgice Ortodoxe şi în dialog cu contemporaneitatea, Părintele Stăni-loae a arătat că Biserica are un caracter biblic iar Biblia are un caracter eclesial.



Taguri:
Studiu
Pagini: 165-188