Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

Nationalist and Trinitarian Visions of the Church in the Theology of Dumitru Stăniloae



Autor(i): Roland CLARK
Într-o perioadă dificilă, sub guvernare comunistă, Păr. Dumitru Stăniloae a reprezentat Ortodoxia românească, participând la o seamă de întruniri teologice şi ecumenice în străinătate. În tot cazul, teologul român se bucură de mare autoritate în spaţiul românesc, cu toate că opera sa nu a fost complet analizată şi valorificată. Totodată este de notat faptul că el a scris teologie în două perioade diferite, înainte şi după instalarea la putere a comuniştilor. Cea dintâi perioadă a activităţii sale este astfel mai pregnant marcată de naţionalism, un curent care după 1877 a luat o dezvoltare specială la nivelul spaţiului românesc, susţinută de ideea de unitate naţională. Şi în această direcţie Biserica a jucat unul dintre rolurile cele mai importante. Părintele Stăniloae s-a bucurat de studii solide de teologie pe fundalul unor evoluţii politice, economice şi religioase. A urmat Facultatea de Teologie la Cernăuţi, după care a făcut studii de specializare la Athena, München, Berlin şi Paris. Acest parcurs i-a asigurat angrenarea în cele mai importante orientări teologice ale vremii şi cunoaşterea unui spectru larg de teologi şi de gândire de profil. În mod clar a aderat la un curent mai larg de promovare a laturii mistice a teologiei şi a contribuţiei fundamentale a Părinţilor Bisericii.
O etapă specială în activitatea sa o reprezintă, după întoarcerea din străinătate şi stabilirea la Sibiu, perioada în care a condus periodicul Telegrafului Român, când a şi publicat o serie întreagă de materiale, cu un profil extrem de vast, punând în discuţie diversele aspecte ale vieţii teologice, inclusiv prin raportare la teologia de profil vestică. Aici a luat atitudine şi faţă de evoluţiile politice ale vremii. Colaborează în acelaşi timp şi publică texte şi în alte reviste ale vremii, între ele Gândirea, cu o nuanţă accentuată naţionalistă. Spre anii în care avea să izbucnească cel de-al doilea război mondial, teologul român se pronunţă adeseori asupra relaţiilor Biserică-stat, promovând, în stil răsăritean, armonia dintre ele dar şi obligaţia statului de a proteja, prin ordine, societatea şi Biserica de rău. Bineînţeles, Biserica este superioară statului, prin valorile morale pe care le promovează şi prin puterea lui Dumnezeu care o locuieşte.
Definitorie pentru activitatea Părintelui Stăniloae este şi apropierea lui de Nichifor Crainic, ale cărui păreri naţionaliste însă nu le-a preluat. Potrivit lui Crainic, România interbelică se afla departe de Dumnezeu datorită influenţei puternice a culturii franceze secularizate, a francmasonilor şi a evreilor. Viziunea Părintelui Stăniloae cu privire la lume este însă una mult mai amplă şi mai profundă. El o vede, mai precis, ancorată în Dumnezeu, Care o şi susţine în existenţa pe care i-a dăruit-o. De aceea, în concepţia teologului român, şi fiecare popor îşi are caracteristicile sale pe care trebuie să le realizeze şi care sunt rezultate ale modelării date şi gândite de Dumnezeu. Fiecare naţiune concretizează umanitatea într-un fel propriu. Persoana umană este unică, avându-şi modelul său în Dumnezeu şi nu se poate înţelege şi împlini pe sine decât în relaţie cu semenii. Fiecare persoană aparţine unui popor, naţionalitatea fiind „o categorie ontologică”. Dacă mântuirea nu se realizează prin popor, atunci ea se realizează într-un popor, la nivelul lui.
O importanţă majoră pentru eclesiologia ortodoxă a sec. al XX-lea au avut Nikolai Afanasiev (1893-1966), Vladimir Lossky (1903-1958) şi John Zizioulas (1931- ), faţă de poziţiile cărora însă Părintele Stăniloae s-a distanţat din nou. Pentru Afanasiev apare ca fundamentală în faţa ierarhiei Eucharistia, ceea ce şi propune teologic în aşa-numita „eclesiologie eucharistică”, care şi marchează unitatea întregii Biserici în Trupul şi Sângele Domnului. Sfântul Duh este fundamental pentru Biserică, El făcând ca o comunitate să fie eclesială. Şi dacă Sfântul Duh este prezent în Euharistie, acolo este şi Biserica. Părintele Stăniloae, punând un accent mai mare pe partea mistică a Bisericii decât pe structura ei ierarhică văzută, socoteşte teologia lui Afanasiev ca incoerentă şi contradictorie. Acest lucru îl vede mai ales în afirmaţia lui Afanasiev că în bisericile locale se pot întâmpla lucruri care nu aparţin Bisericii în general. În acest fel, teza deplinătăţii bisericii locale este invalidată. Pentru teologul român, mărturisirea de credinţă este un argument forte al unităţii Bisericii, ceea ce şi face ca eterodocşii să nu poată participa şi să nu se poată împărtăşi de lucrarea sfinţitoare a Bisericii.
Lossky are şi el o altă viziune a Bisericii, pornind la fel ca şi Părintele Stăniloae de la înţelegerea ei ca trup uman care lucrează împreună cu Sfântul Duh. Susţine însă diversitatea în unitate şi afirmă că „Sfântul Duh diversifică ceea ce Hristos uneşte”. Pentru Lossky, Biserica nu este comunitate de indivizi uniţi în Hristos. Uniţi cu Biserica, nu mai apare pentru creştini drept importantă identitatea naţională. Pentru Părintele Stăniloae, încă o dată, unitatea Bisericii este dată de unitatea de credinţă. Pentru Zizioulas, Biserica ca trup al lui Hristos este încorporată în Sfânta Treime. Individul atinge adevărata sa valoare ca persoană prin identificarea în virtutea Sfântului Duh cu Iisus Hristos înviat. Pentru Zizioulas Sfântul Duh constituie Biserica întemeiată de Hristos. Astfel Botezul devine fundamental pentru integrarea în Biserică, în care episcopul apare ca deţinând un loc central, prin faptul că reprezintă adunarea euharistică, în fruntea căreia şi stă.
Pentru Părintele Stăniloae, Biserica reprezintă locul în care Fiul lui Dumnezeu şi Sfântul Duh lucrează ca să îl facă pe om fiu al lui Dumnezeu. Modelul Bisericii îl reprezintă comuniunea de Persoane din sânul Sfintei Treimi. Această structură implică un anumit nivel de participare a ortodoxului la nivelul discuţiilor ecumenice. Dialogul interpersonal este de aceea văzut ca fundamental. Împărtăşirea, la nivel ecumenic, a experienţei proprii de cunoaştere a lui Dumnezeu reprezintă esenţa dialogului interreligios. Acest aspect este însă legat direct de manifestarea şi împărtăşirea dragostei faţă de celălalt. În acest fel Părintele Stăniloae se rămâne strâns legat de sursele sale principale, Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, din care îşi alimentează întreaga sa teologie, soteriologia, eclesiologia, dialogul ecumenic. Participarea teologului român la aceste întâlniri interreligioase a făcut ca el să se folosească întrucâtva de rezultatele gândirii neortodoxe.
Părintele Stăniloae se naşte şi activează într-un timp care s-a bucura de multe schimbări. Participă totodată la un proces teologic divers, împărtăşindu-se din experienţa diversă şi complexă a Răsăritului şi a Apusului. Prin urmare, rezultat al unei pregătiri diverse şi a unui orizont de cultură larg, deschis dialogului cu lumea şi cu ştiinţa contemporană, teologia sa este strâns legată de aderenţa sa la neamul în care s-a născut şi a trăit şi de evenimentele istorice şi poltice prin care acesta a trecut la nivel general. Teologia este aşadar ca şi omul, o împletire de dospiri sufleteşti, mistice, însă într-o legătură a lor directă cu timpul şi cu lumea materială pe care persoana umană le împărtăşeşte şi le trăieşte.



Taguri:
Studiu
Pagini: 207-226