Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

Dumitru Stăniloae als Pastoraltheologe. Frühe Ansätze zu einer Erneuerung der Orthodoxen Pastoral im 20. Jahrhundert



Autor(i): Pr. Ioan MOGA
Binevenita apariţie a primelor trei volume din ediţia operelor complete a Păr. Dumitru Stăniloae, cuprinzând articolele publicate în Telegraful Român (majoritatea din perioada 1930-1945), îndeamnă nu numai la o redescoperire a publicisticii teolo-gice a acestuia, ci şi la un exerciţiu hermeneutic de reflecţie asupra modului de a crea şi formula teologie în spaţiul public. Prezentul articol îşi propune un astfel de exerciţiu pe un aspect mai puţin studiat în receptarea operei lui Dumitru Stăniloae: teologia pastorală. Faptul că între anii 1932-1936 tânărul preot şi teolog sibian a predat, pe lângă Dogmatică şi Limbă Greacă, şi Pastorală nu este un fapt întâmplă-tor, această preocupare regăsindu-se într-o serie de articole publicate în Telegraful Român. Departe de a fi simple efemeride, ele vădesc un interes profund al profesoru-lui român pentru teologia pastorală. Se poate reconstrui astfel un program de revita-lizare a gândirii pastoral-teologice ortodoxe în contextul unei modernităţi asumate. Însuşi părintele Stăniloae va mărturisi acest fapt în anul 1983: activitatea sa publicis-tică la Telegraful român urmărea „o actualizare a Ortodoxiei în activitatea pastorală a preoţimii. Căci începuse să se simtă nevoia unei pastoraţii noi, de iniţiativă, de sub-stanţă religioasă, dar şi de apropiere mai mare de nevoile oamenilor”. Studiul de faţă încearcă să refacă principalele coordonate ale acestui „program” în cinci paşi.
1. Analiza acurată a realităţii pastorale transilvane din anii 1930: Părintele Stăniloae diagnostichează cu francheţe derapajele existente sau posibile în activitatea pastorală. El numeşte o serie de riscuri sau pericole, fără a-şi asuma însă niciodată un rol justiţiar, ci, din contră, pentru a sublinia căile de redresare pastorală. Însufleţit de „tipul ideal de preot”, atent totodată la semnele vremii, el ştie că apelul pentru revigorarea slujirii pastorale nu poate evita punerea degetului pe rană. Faţă de alţi specialiști în Pastorală ai vremii, pentru Părintele Stăniloae nu aspectul moralizator este central, ci încercarea de a conştientiza procesele de formare şi de-formare pas-torală. Importantă este, în viziunea sa, întărirea suportului eclezial pentru preoţi: solidaritatea apare ca principiu pastoral-teologic al unui ecleziologii personaliste şi comunionale concretizate, lipsa ei fiind dovada unei neputinţe generalizate de a ono-ra menirea Bisericii ca adunare (ekklesia) prin excelenţă. Totodată această solidarita-te eclezială este înţelească în modul cel mai concret cu putinţă, în primul rând, drept conştientizare a unităţii de aspiraţii dintr-o anumită biserică locală (cercuri pastorale, cercuri de lectură etc.). Tocmai pentru a evidenţia fezabilitatea unui astfel de proiect, Stăniloae face adeseori elogiul diferiţilor preoţi care, în condiţii financiare şi sociale precare, reuşesc să întruchipeze un model de pastoraţie curajoasă şi fecundă.
2. Accentuarea rolului activ al preotului în societate: Conştientizarea mutaţii-lor profunde ale intrării României în modernitate, dar şi convingerea că societatea românească nu poate înflori decât rămânând fidelă identităţii creştin-ortodoxe îl determină pe părintele Stăniloae încă de la începutul anilor 1930 să-şi motiveze colegii spre o implicare cât mai vie a Bisericii în viaţa societăţii. Misionarism nu în-seamnă cucerire ideologică, ci dialog „sub bolta părintească a Bisericii”. Menirea Bise-ricii în epoca modernă „nu este să stea după frontul vieţii”, ci „să strămute prestolul la toate răspântiile vieţii”. Biserica trebuie să „îşi lărgească orizonturile vieţii, să-şi mobilizeze energiile înviorând credinţa, nădejdea şi dragostea”. Condamnând orice imixtiune sau înrobire a preotului în viaţa partidelor, Stăniloae subliniază totodată necesitatea implicării sale în „viaţa socială”, prin asumarea unui rol de „arbitru” moral în societate. El caută astfel un echilibru între funcţia sacerdotală a preotului şi rolul său activ în viaţa cetăţii. Un laitmotiv al programului de înnoire pastoral-misionară trasat de Stăniloae în acei ani este asumarea de către preot a unei multifuncţionali-tăţi liturgico-omiletico-sociale. În domeniul liturgic, tânărul teolog ia în serios tot ceea ce înseamnă „deziderat al omului modern”, ca de pildă participarea activă a laicilor la cultul divin, şi accentuează că Sf. Liturghie oferă răspunsul autentic la aceste întrebări. În domeniul omiletic, necesitatea unei înnoiri este şi mai accentuată: deşi este refractar atât la instrumentalizarea economic-administrativă a predicii, cât şi la o retorică exacerbată din punct de vedere patetic-sentimentalist, Stăniloae apreciază predicile rostite la fiecare slujbă sau la fiecare prilej de întâlnire parohială, atâta vre-me cât ele au o profunzime teologică şi mistică. Criteriul de bază al reuşitei omiletice este însă întruparea Cuvântului provovăduit în faptă. Nu este vorba însă în sens strict doar de acte caritabile, ci de tot ceea ce înseamnă „întruparea” prezenţei lui Hristos într-o comunitate parohială.
Un alt element absolut necesar pentru ca preotul să poată deveni cu adevărat un punct de referinţă în viaţa cetăţii este accentul pus pe lectură. Aceasta este, în viziunea lui Stăniloae, alături de studiul textului Sfintei Scripturi şi rugăciunea per-sonală, o sursă indispensabilă a fortificării lăuntrice a preotului. Departe de a rămâne un simplu instrument apologetic, ea ţine de o necesitate lăuntrică. Părintele Stăniloae pledează astfel pentru sinteza între experienţa duhovnicească proprie şi „multă lectu-ră”.
3. Hristocentrism pastoral: Conştient că orice program de înnoire pastoral-misionară nu se poate justifica doar ca reacţie la semnele timpului, părintele Stăniloae actualizează în repetate rânduri baza hristologică a pastoraţiei. Accentul cade însă nu pe reiterarea unor definiţii scolastice de manual, ci pe conştientizarea faptului că, în pastoraţie, această dimensiune hristologică necesită a fi experiată ca o realitate exis-tenţială, caracterul ei lucrător depinzând de capacitatea preotului de a „lua cunoştinţă de prezenţa lui Hristos în el”. Prezenţa lui Hristos este astfel, în cazul preotului, atât un dat sacramental, cât şi o sarcină de împlinit, prin experienţa personală. În acest duh, orice tendinţă de meritocraţie şi posesivism pastoral nu poate fi decât autodes-tructiv, deoarece contravine frapant atât întemeierii hristice, cât şi cadrului eclezial-haric al preoţiei.
4. Elemente esenţiale ale unei spiritualităţi pastorale: În repetate rânduri, Dumitru Stăniloae accentuează calităţile duhovniceşti pe care trebuie un preot să şi le cultive. Unele dintre ele – eroism duhovnicesc, aristocraţie duhovnicească, jertfelnicie – sunt mai mult decât simple atribute ale unui portret ideal de preot, ele devin con-cepte-program, care înglobează la rândul lor o anumită viziune despre menirea spiri-tuală a preotului. De pildă, Stăniloae foloseşte termenul de „aristocraţie duhovniceas-că” pentru a sensibiliza preoţii pentru un alt sistem de referință și anume calitativ: ca purtător al harului sacerdotal, preotul trebuie să tindă nu spre o parvenire materială, ci spre o fineţe lăuntrică, capabilă să perceapă adierea Duhului. În mijlocul unei lumi abrutizate sufleteşte, preotul este chemat să iradieze dorul după înălţimile „aristocra-te” ale harului, ale unei vieţi inundate de sensuri duhovniceşti.
5. Metoda pastorală – metoda Duhului şi a culturii: Ceea ce impresionează cel mai mult în articolele cu caracter pastoral-teologic ale Părintelui Stăniloae este concreteţea sfaturilor practice formulate de el, multe din ele valabile până în ziua de astăzi, şi totodată faptul că această concreteţe rămâne mereu ancorată teologic. De pildă, în problema metodei pastorale, Părintele Stăniloae avertizează preoţii că „Du-hul este... o metodă, un mijloc”: prin urmare, criza pastoraţiei nu este datorată lipsei unei metode exterioare adecvate, ci, de cele mai multe ori, unei ancorări insuficiente în rugăciune a preotului însuşi. Acest adevăr trimite la legătura indispensabilă dintre o teologie pastorală veritabilă şi spiritualitate. Nu lipsesc însă nici indici practici pentru o metodă pastorală contemporană. Mai presus de toate se află însă apelul la conştiinţa preoţimii: de pildă, sufletele senzibilizate de drama războiului nu se pot regăsi într-o „atitudine diluat-religioasă a preotului”, ci au nevoie de elementul autentic duhovni-cesc. Tot în domeniul unei metode pastorale în acord cu lumea modernă ar trebui încadrat şi apelul repetat de nenumărate ori la o sinteză între „cultură şi duhovnicie”. Cultura nu este un instrument apologetic, ci un dat eclezial. Ca una care în veacurile precedente a creat cultură, Biserica trebuie să redevină creatoare de cultură, „funcţia culturală a preoţimii fiind în mod covârşitor una cu funcţia ei spirituală”. Stăniloae este astfel un avocat al asumării „culturii înalte” de către preoţi: relaţia cu intelectu-aliatea creştină este una din cheile acestei viziuni. Relaţia teologiei cu filosofia, de pildă, nu poate fi una articulată de pe poziţii polemice de autosuficienţă şi autorefe-renţialitate. Biserica este chemată să devină activă, adică să iasă din starea de dezin-teres faţă de crizele şi îndoielile intelectualului modern.
Analiza atentă a nenumăratelor articole cu orientare pastoral-teologică a Pă-rintelui Stăniloae din perioada 1930-1945 ni-l descoperă pe „Părintele Filocaliei româneşti”, în mod surprinzător, drept teolog al faptei ecleziale, drept practician vizionar şi vizionar realist. Totodată ea oferă în multe privinţe o inspiraţie directă pentru teologia pastorală contemporană.



Taguri:
Studiu
Pagini: 241-262