Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

"The Ascension Narratives in Luke-Acts"



Autor(i): Justin A. MIHOC
Rezumat: Descrierile Înălţării în Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor
Pe parcursul acestui articol am încercat să ofer o analiză a textelor lucane ce descriu Înălţarea Mântuitorului (Lc 24, 50-53; FA 1, 9-11), precum şi o interpretare teologică a pericopelor ce urmează modelul exegezei patristice. Metodologic, analizele diacronică (critică textuală, a formei şi a sursei) şi cea sincronică (critică narativă) sunt combinate pentru a fixa baza pe care se poate construi o lectură teologică a textului ca scriptură canonică.
În epistolele pauline Înălţarea Domnului pare de multe ori unită cu Învierea şi sunt înţelese ca un singur eveniment; în scrierile Sfântului Luca, însă, cele două evenimente sunt prezentate ca fiind în mod cert ca fiind distincte. O influenţă puternică în construcţia descrierii au avut-o tradiţiile vechi-testamentare ale răpirii profetului Ilie. Însă tradiţiile răpirii lui Ilie nu reprezintă singurele surse folosite de Sfântul Luca (vezi, de asemenea, relaţia tipologică cu Moise). În acele vremuri, în lumea greco-romană speculaţiile despre răpiri la cer au evoluat într-un set complex de idei.
Înălţarea Mântuitorului la cer este prezentată de către Sfântul evanghelist Luca de două ori, la sfârşitul Evangheliei sale şi în introducerea Faptelor Apostolilor. Mulţi autori şi comentatori pun accentul pe centralitatea scenei Înălţării în operele lucane. Pe de-o parte evanghelia se sfârşeşte cu o scurtă descriere a evenimentului, punctul culminant al existenţei fizice a Domnului pe pământ. Pe de altă parte, cartea Faptele Apostolilor începe cu descrierea lungă a Înălţării, dovedind scopul Sfântului Luca de a plasa scena Înălţării ca punctul cheie al celor două cărţi. Centralitatea episodului Înălţării în operele lucane este acceptată de majoritatea exegeţilor contemporani, ea exprimând teologia adâncă a autorului. Prin plasarea descrierilor sale în finalul evangheliei şi începutul Faptelor Apostolilor, Sfântul Luca ne oferă un indiciu al importanţei acestui eveniment care reprezintă atât un sfârşit (o încheiere), cât şi un început. Această idee este confirmată şi de importanţa acordată de Biserica ortodoxă a sărbătorii Înălţării, fiind unul dintre praznicele Împărăteşti.
Structura sintactică a descrierii Înălţării corespunde forţei semantice a episodului prezentat de Sfântul Luca în cele două cărţi. Astfel, ultimul capitol al evangheliei este legat de primul capitol din Faptele Apostolilor, dovedind unitatea dintre cele două volume. Este general acceptat de către cercetătorii biblişti faptul că cele două descrieri ale Înălţării reprezintă o parte integrală a Sfântului Luca şi nicidecum o interpolare ulterioară. Diferenţele dintre cele două relatări (Lc 24, 50-52; FA 1, 9-11) pot fi explicate prin funcţia literară specifică a fiecăreia dintre ele.
Comparând cele două descrieri ale Înălţării vedem două perspective diferite ale aceluiaşi autor. În prima este preocupat doar de relatarea pe scurt a sfârşitului misiunii pe pământ a Mântuitorului pentru a încheia Evanghelia. În cea de-a doua înţelegem semnificaţia Înălţării lui Hristos ca început al misiunii Bisericii creştine şi acesta este motivul pentru care Sfântul Luca adaugă mai multe detalii descrierii din FA 1, 9-11 (Înălţarea pe nor, apariţia celor doi îngeri, însărcinarea apostolilor cu misiunea de propovăduirii şi promisiunea întoarcerii Mântuitorului în acelaşi fel). Autorul omite din descriere locul exact al Înălţării (cu toate că ne oferă mai multe amănunte în această privinţă decât în Lc 24) precum şi audienţa. Tradiţia afirmă că mai mulţi decât cei unsprezece erau de faţă ca martori ai plecării Domnului la cer.
În cele două volume ale sale, autorul prezintă acelaşi eveniment istoric în două moduri diferite, o caracteristică a stilului lucan. Înălţarea nu este prezentată istoric, nu se oferă informaţii detaliate sau exacte despre locul, timpul sau martorii acesteia, ci eshatologic, ca moment de crucială importanţă pentru îndumnezeirea naturii umane şi potenţializarea îndumnezeirii omului. De asemenea, ea reprezintă o necesitate în istoria mântuirii şi pentru că deschide calea pogorârii Duhului Sfânt. Numai prin Înălţare Sfinţii Apostoli puteau primi harul Duhului promis de Mântuitorul pentru începerea misiunii de propovăduire a Evangheliei. Astfel Înălţarea reprezintă premisa dezvoltării Bisericii creştine. Înălţarea trebuie tratată în legătură cu celelalte momente importante ale istoriei Mântuirii, Patimile, Moartea şi Învierea, şi a fost înţeleasă astfel de către Sfântul Luca. De asemenea, sărbătorirea ei era unită cu cea a Cincizecimii, fiind considerată indivizibilă de aceasta. Mărturii ale sărbătoririi Înălţării Domnului unită cu Pogorârea Duhului Sfânt se găsesc încă din perioada Bisericii primare.
Sfinţii Părinţi văd în Înălţare o ridicare la cer a umanităţii lui Hristos şi, cu aceasta, a întregii naturi umane restaurate şi îndumnezeite. Înălţarea trebuie înţeleasă ca un act teandric, o înălţare reală şi nu numai spirituală, ci mai ales fizică. În momentul înălţării natura umană a Mântuitorului nu este absorbită de cea divină, aşa cum afirmă unii comentatori apuseni, ci ea este îndumnezeită, este desăvârşită. Natura umană este ridicată la cel mai înalt spaţiu, lângă tronul lui Dumnezeu Tatăl. Prin Înălţare, Biserica primeşte prin mărturia apostolică promisiunea celei de-a doua veniri în slavă a Mântuitorului la Parusie.



Taguri:
Studiu
Pagini: pp. 155-184