Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

"Familia contemporană – între ideal şi criză"

The Contemporary Family – Ideal Versus Crisis

Autor(i): Pr. Ioan C. TEŞU
Rezumat: Familia contemporană – între ideal şi criză
Familia constituie, pe bună dreptate, un „laborator” viu al destinelor umane, atât personale, cât şi naţionale. Ea a reprezentat, în toate etapele istoriei, un etalon de referinţă, un reper al moralităţii sau, din contră, o expresie a abaterilor spiritului uman şi a libertinajului. În acelaşi timp, familia este considerată a fi o „microeclessia” sau „Biserica de acasă” şi, în mod implicit, statutul relaţiilor existente între diferitele generaţii şi între membrii familiei ilustrează evident modul în care fiecare creştin receptează, transmite şi împlineşte mesajul evanghelic sau, mai scurt, impactul lucrării Bisericii asupra fiecărei familii şi a fiecărui creştin în parte. Izvoarele sociologice, psihologice, psihiatrice, teologice, vorbesc despre o „criză” a familiei contemporane. Căsătoria, potrivit studiilor de specialitate şi-a pierdut mult din sensurile sale legale, religioase şi sociale, precum şi din autoritate. S-a irosit într-o „relaţie de cuplu”, creată în special pentru plăcerea sexuală şi emoţională a fiecărui adult. Unii analişti ai problemelor cu care ea se confruntă în prezent au afirmat chiar că „familia a murit” sau cel puţin în accepţia pe care eram obişnuiţi să o dăm acesteia, de „leagăn al civilizaţiei”, de mediu propriu al desfăşurării vieţii umane ea pare a fi lovită de dezmembrare şi disoluţie, odată ce, pe plan mondial, mai mult de jumătate din familii sfârşesc prin divorţ.
Astăzi, realităţi care altădată erau considerate grave abateri de la normalitate au ajuns să constituie firescul lucrurilor (prostituţia, pornografia, relaţiile premaritale şi extraconjugale, avortul, homosexualitatea), în cea mai mare parte a lumii „civilizate”, fiind în multe ţări îngăduite prin lege, protejate şi favorizate. După cum şi invers, virtuţi care altădată erau preţuite şi elogiate (castitatea, fidelitatea, naşterea a mai multor copii) au ajuns să fie ironizate şi considerate perimate sau anacronice, expresie a unei mentalităţi învechite şi greşite. Dintre formele de manifestare ale acestei erotizări, se vorbeşte tot mai insistent despre liberalizarea sexuală, despre democratizarea relaţiilor sexuale, ceea ce a provocat o „revoluţie sexuală” şi a condus la „descătuşarea sexului”, iar ca efecte generale asupra societăţii întregi, la o „nouă dezordine amoroasă, manifestată prin: pornografie, autoerotism, debut sexual mult prea timpuriu şi promiscuu, sex premarital şi schimbarea partenerilor (parteneri multipli), extinderea practicii coabitării (căsătoria de probă, concubinajul, uniunea consensuală sau liberă), amânarea, până la dispariţie a intenţiei de căsătorie, „singurătatea în doi”, prin absenţa dialogului dintre parteneri, a comunicării şi a comuniunii dintre soţi, dizarmonia, până la nevroza maritală sau conjugală, sexul extraconjugal sau infidelitatea (adulterul), agresivitatea domestică şi violenţa intrafamilială, avortul, divorţul, practici sexuale bizare şi deviante, comportamente perverse (homosexualitatea masculină sau feminină, pedofilia etc.).
În ciuda tuturor acestor realităţi dramatice ale vieţii umane personale şi comunitare, spiritualitatea ortodoxă apără valorile familiei, arătând că soţii constituie unul pentru celălalt reale binecuvântări dumnezeieşti. Fiecare cămin are vocaţia de a fi transformat într-o „biserică în miniatură”, într-un spaţiul al iubirii, dăruirii şi desăvârşirii, în care pruncii sau copiii sunt adevărate daruri divine, oferite de Părintele Ceresc, spre mângâiere şi alinare. Credinţa şi teologia răsăriteană subliniază adevărul potrivit căruia, dincolo de convulsiile, alterările, degradările şi pervertirile la care este tot mai frecvent şi mai insistent supusă, chiar şi reconfigurată într-un nou context, familia se va afirma ca una dintre valorile esenţiale ale împlinirii umane, ca mediul cel mai potrivit al afirmării şi realizării individuale şi comunitare, ca un element şi simbol peren al fiinţei umane. Viaţa de familie şi modelele cultivate în cadrul acesteia îi descoperă fiinţei umane statutului ei unic în lumea creată, de singură fiinţă raţională şi chemată la o fericire nu numai efemeră şi incompletă, ci la o stare de veşnică şi continuă împlinire, ceea ce în sens creştin înseamnă mântuire –, sau, dimpotrivă, arată cum omul îşi poate rata vocaţia şi menirea sa sublimă, spre nefericire şi osândă veşnică.

Summary: The Contemporary Family – Ideal Versus Crisis
The family represents a living „laboratory” of human destinies, both personal and national. At all times, it has provided a benchmark, a standard of morality or, on the contrary, an expression of human transgression and libertinism. The family is also considered a „microecclesia” or the „home Church” and, implicitly, the relations between the various generations and the family members obviously illustrate the way in which each Christian understands, conveys and carries out the evangelical message or, in other words, the impact of the Church ministry on every family and every Christian. Sociological, psychological, psychiatrical, theological sources reveal a „crisis” of contemporary family. According to research results, marriage has lost much of its legal, religious and social connotations, as well as its authority and prestige. It has been degraded to a „couple relationship”, pursuing the sexual and emotional pleasure of every adult. Some analysts of current problems have even claimed that „the family is dead” at least in the understanding it used to have, that of „cradle of civilization”, proper environment for human life, as it seems to head for dissolution since worldwide, over half of the families end up in divorce.
Nowadays, realities that used to be deemed serious divergences from normality came to be common (prostitution, pornography, premarital and extramarital relationships, abortions, homosexuality), throughout most of the „civilized” world, and in many countries they are legal, protected and favored. Conversely, virtues that used to be valued and praised (chastity, fidelity, having several children) are now mocked at and considered obsolete or outdated, expressions of an anachronistic, wrong mindset. Of the manifestations of this eroticism, sexual liberalization, the democratization of sexual relationships, is increasingly promoted, resulting in a „sexual revolution” and leading to the „unchaining of sex”, with general impact on the entire society, a „new disorder manifest through: pornography, autoeroticism, early and promiscuous sexual debut, premarital sex and multiple partners, increased cohabitation practices (tentative marriage, concubinage, consensual or free union), delaying the intention to marry until it disappears, „loneliness in two” due to absence of dialogue between partners, communication and communion between spouses, disharmony reaching marital neurosis, extramarital sex or infidelity (adultery), domestic aggressivity and intrafamilial violence, abortion, divorce, bizarre and deviant sexual practices, perverse behaviour (masculine or feminine homosexuality, pedophilia etc.).
Despite all these dramatic realities of personal and communitarian life, Orthodox spirituality defends family values, asserting that spouses are divine blessings to each other. Each home has the calling to become a „small church”, a space of love, giving and perfection, where children are truly divine gifts, granted by the Heavenly Father, for comfort and joy. Eastern faith and theology stress the truth that, despite the convulsions, degradations, perversions it is increasingly and frequently subject to, even reconfigured in a new context, the family will assert itself as one of the essential values of human fulfilment, as the proper environment for individual and collective achievement, as a perennial element and symbol of the human being. Family life and the models it promotes reveal to the human being its unique status within the created world, as the only rational being, called not to transient and incomplete happiness, but to an eternal and continuous fulfilment, which in a Christian sense means salvation – or, on the contrary, it shows how one can fail to follow one’s calling and instead reach eternal unappiness and torment.

Taguri:
Studiu
Pagini: pp. 71-98