Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

"Christus der Krieger. Überlegungen zu einem Inkulturationsphänomen anhand der altsächsischen „Heliand“-Übersetzung"



Autor(i): Mihai GRIGORE
Rezumat: Războinicul Hristos. Consideraţii asupra fenomenului de inculturaţie pe marginea traducerii vechi saxone Heliand
Studiul de faţă abordează problema traducerilor timpurii ale Sfintei Scripturi în limbi regionale, după exemplul traducerii lui Ulfila din sec. al IV-lea. În cazul nostru, avem de-a face cu un izvor poate şi mai important: aşa-numita traducere „Heliand“ a Sfintei Scripturi în saxona veche (aprox. secolul al IX-lea). Importanţa de care vorbim este dată de realitatea că această traducere face parte din strategia mai amplă de misionare a saxonilor, acţiune începută de Carol cel Mare şi definitivată abia în sec. al X-lea. Relevanţa deosebită a acestui izvor de istorie a creştinismului rezidă înainte de toate în caracterul lui „pacific“, spre deosebire de creştinarea cu forţa aplicată de Carol cel Mare popoarelor de pe valea Elbei. Traducătorul lui „Heliand“ abordează istoria biblică din perspectiva adresaţilor, adică a saxonilor, ţinând cont de structurile culturale ale unei societăţi războinice, trăind în ethosul onoarei, fidelităţii vasalice, al violenţei şi virtuţilor militare. Studiul de faţă aprofundează tocmai acele procese culturale care permit o adaptare a istoriei evanghelice la noile realităţi culturale ale spaţiului central- şi nord-european. Ca să nu mai vorbim că „Heliand“ este o saga, creată aşadar pentru a fi recitată, povestită în halele războinicilor strânşi în jurul pocalelor şi cornurilor cu hidromel, iar nu citită – după moda spaţiului mediteranean, traducerea de care vorbim recurge la o serie de strategii de inculturare, prin care „eroul“ Hristos apare a fi un normand, un om al Nordului, pierdut în ceţurile aspre ale Hiperboreului. Hristos-ul lui „Heliand“ se naşte intra muros, fiind din nobilul „clan“ al lui David, o naştere în sărăcia ieslei din afara oraşului fiind inimaginabilă pentru un auditoriu nobil. Hristos-ul Nordului este născut în mătăsuri şi împodobit cu giuvaeruri, el este la rându-i căpetenia unei suite vasalice, fiind un puternic şi recunoscut „chieftain“ (saxonă: thegan), ale cărui fapte (de arme) sunt purtătoare ale unei glorii nepieritoare. Este în acest context interesant să vedem cât de ingenios „traduce“ autorul lui „Heliand“ problema chenozei Domnului, care în spaţiul teologiei creştine primare se relevă a fi golirea de orice slavă a Dumnezeirii prin sălăşluirea în trup, cu toate dezavantajele ce rezultă din unirea lui Dumnezeu cu natura umană. Departe de a putea fi câştigaţi cu astfel de fineţuri teologico-dogmatice, asprilor războinici saxoni se cerea a le fi redată o „altfel de chenoză”, care nu diminuează însă întru nimic actul dumnezeiesc al iubirii de oameni: Hristos-ul „Heliand-ului“ se goleşte şi el de slavă, dar de slava imaginată după criteriile societăţii de care vorbim. Acest Hristos este prezentat ca fiind căpetenia preaputernică a universului, care din dragoste de oameni acceptă a fi vasalul, a fi membru al casei (în sensul feudal de domus) pământeanului, muritorului Iosif. Şi astfel de exemple de traducere nu doar lingvistică, ci şi culturală pot continua, după cum se arată în studiu, care accentuează de exemplu analogia din „Heliand“ dintre Răstignirea lui Hristos şi moartea pe lemn a lui Odin din mitologia germanică a Eddei.
Pentru a arăta cât de „feudalizat“ era creştinismul apusean al Evului Mediu Timpuriu, studiul introduce în partea finală o scurtă analiză a unui izvor de teologie cultă: a tratatului Cur Deus homo al marelui cărturar Anselm de Canterbury. Pentru a evita acuza că nu putem generaliza doar pe baza unei traduceri anonime de secol IX sau X, afirmând că Evul Mediu Apusean este caracterizat de o simbioză culturală între aspecte pur creştine care se împletesc cu resturi germanice sau celtice precreştine, am găsit de cuviinţă a arăta pe baza unei lucrări general recunoscute de teologie înaltă că reflecţia dogmatică se lasă inevitabil influenţată de contextul cultural în care se naşte, în cazul nostru de arealul anglo-saxon şi vest-franc în care a activat Anselm de Canterbury. Prin căderea în păcat a protopărinţilor, înţeleasă de Anselm – ca şi de „Heliand“ – ca trădare a jurământului vasalic de fidelitate, onoarea lezată a lui Dumnezeu se cerea a fi satisfăcută în termenii dreptului vechi german, fie prin Wergeld („despăgubire“), fie printr-o formă de luptă ordalică. Având însă în vedere neputinţa firii omeneşti aflată sub dominaţia diavolului (după cum afirmă Anselm), a trebuit ca Hristos, însuşi Fiul lui Dumnezeu, să Se întrupeze, luptând El în locul nostru, biruind pe Satana, satisfăcând onoarea lui Dumnezeu şi scoţându-ne de sub suzeranitatea iadului.
Prin abordarea acestei tematici, studiul de faţă se vrea a fi o contribuţie la elucidarea acelor forme de „nivelare“ culturală, care întotdeauna au avut loc între o religie şi societatea care o adoptă. Este vorba, ca să vorbim schematic, de un proces de hermeneutică a culturii, care scrutează raportul dintre adevărul trans-istoric al lui Hristos şi lumea oamenilor care îmbrăţişează acest Adevăr, supuşi fiind curgerii vremii.



Taguri:
Studiu
Pagini: pp. 55-72