Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

"The feast of the Dormition of the Theotokos: a synthesis of the Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition"



Autor(i): Marinel Laurenţiu MARCU
Rezumat: Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. O sinteză a vechilor tradiţii despre Adormirea Fecioarei Maria
Adormirea Maicii Domnului (15 aug.), Koimesis, este ultima dintre sărbătorile importante ale anului bisericesc. Noul Testament nu conţine nicio informaţie despre sfârşitul pământesc al Maicii Domnului, ci doar încredinţarea acesteia ucenicului iubit (In 1, 26-27) şi petrecerea în rugăciune împreună cu Apostolii (FA 1, 14).
Până la sinodul III ecumenic (Efes, 431), mărturiile patristice sunt sărace. Origen şi Sf. Efrem Sirul notează că Maica Domnului a rămas fecioară până la moarte, dar aceste mărturii privesc mai degrabă pururea-fecioria Maicii Domnului decât adormirea. Sf. Epifanie de Cipru arată că nu se cunoaşte sfârşitul ei, că trupul ei ar trebui să fie obiect de veneraţie, dar că pe de altă parte ea ar fi putut rămâne în viaţă, pentru că la Dumnezeu totul este cu putinţă.
În sec. al V-lea, împărăteasa Pulcheria cere de la arhiep. Juvenalie al Ierusalimului trupul Maicii Domnului pentru a-l depune în Biserica din Vlaherne, dar arhiepiscopul îi relatează tradiţia despre strămutarea trupului Maicii Domnului la cer (matastasis), fiind pentru prima dată când o asemenea tradiţie este menţionată istoric. Stephen Shoemaker decelează trei tipuri tradiţionale: relatările despre finicul pom al vieţii, relatările din Betleem şi relatările copte, pe lângă alte relatări asociate de exemplu cetăţii Efes (casa Maicii Domnului) sau Constantinopol. Toate au în comun: moartea Macii Domnului în Ierusalim, implicarea apostolilor, primirea de către Hristos a sufletului Macii Sale, strămutarea Maicii Domnului în rai, ostilitatea iudeilor. Cele mai vechi tradiţii ar fi cele din manuscrise siriace din a doua jumătate a sec. al V-lea păstrate la British Museum, iar cele mai vechi tradiţii greceşti sunt Transitus Mariae, operă atribuită Sf. Ioan Evanghelistul, dar în realitate scrisă la sfârşitul sec. al V-lea – începutul sec. al VI-lea. După tradiţia eclezială, locul îngropării Maicii Domnului este în Ghetsimani, la est de Ierusalim.
Abia la sfârşitul sec. al VI-lea tradiţiile despre Adormirea Maicii Domnului au devenit fixe şi au intrat în tradiţia Bisericii Ortodoxe. Prima omilie festivă păstrată îi aparţine arhiep. Ioan de Tesalonic (610-649), după ce împăratul Mauriciu a stabilit sărbătoarea la 15 aug. (la origine data sfinţirii unei biserici dedicate Maicii Domnului între Betleem şi Ierusalim) în întreg Imperiul. Faţă de înaintaşii săi, precauţi cu privire la sărbătoare din cauza tradiţiilor eretice asociate acesteia, arhiep. Ioan de Tesalonic îşi propune să fundamenteze sărbătoarea pe o cercetare a tradiţiilor autentice. Potrivit relatării arhiep. Ioan, Maica Domnului a fost vestită de un înger de apropierea morţii, primind o frunză de finic, iar ea se roagă lui Hristos să-i izbăvească sufletul de puterile vrăjmaşe. Este însoţită de prieteni şi rude, ca şi de cei doisprezece apostoli adunaţi în chip minunat pe nori din colţurile lumii. În timpul veghei, Maica Domnului îi linişteşte pe însoţitori că moartea este un eveniment universal şi că puterile vrăjmaşe îi biruie doar pe păcătoşi, dar îi şi previne că iudeii duşmănoşi vor încerca să-i ardă trupul după moarte. Maica Domnului moare la ceasul al III-lea în a treia zi, iar Mântuitorul îi ia sufletul, de şapte ori mai strălucitor decât soarele, înfăşurat în giulgiuri, dându-l în grija Arhanghelului Mihail. După trei zile, apostolii deschid mormântul pentru a se închina trupului Maicii Domnului, dar găsesc doar un giulgiu gol. În secolele următoare au apărut şi alte omilii: a ep. Theoteknus din Livias (sec. al VI-lea), omilia anonimă atribuită lui Modest de Ierusalim (sec. al VII-lea), Sf. Andrei Criteanul, patr. Gherman al Constantinopolului, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Cosma Melodul şi Sf. Teodor Studitul (sec. al VIII-lea). Prin aceasta tradiţia Adormirii Maicii Domnului se consolidează, ea fiind slava creaţiei aşa cum afirma Alexander Schmemann.
O descoperire arheologică făcută la Bet She’an din sec. IV-V confirmă importanţa tradiţiei: o teracotă reprezentând-o pe Maica Domnului cu nimb, întinsă pe pat şi înconjurată de credincioşi. Această descoperire precede cu 400 de ani obiectele de fildeş din sec. X-XI de la Constantinopol, despre care se credea că sunt primele atestări artistice ale sărbătorii Adormirii.
Lecturile biblice ale praznicului se înscriu în cadrul general al sărbătorilor dedicate Maicii Domnului: la Vecernie Fc 28, 10-17 (scara lui Iacob), Iz 43, 27; 44, 4 (poarta de răsărit a Templului care rămâne închisă) şi Pr 9, 1-11 (chemarea la ospăţul Înţelepciunii); la Utrenie Lc 1, 39-49, 56 (vizita Elisabetei şi „Măreşte sufletul meu”), iar la Sf. Liturghie Flp 2, 5-11 (ascultarea până la moarte) şi Lc 10, 38-42; 11, 27-28 (Marta şi Maria; binecuvântarea celor care ascultă Cuvântul).
În literatura liturgică se vorbeşte de Înălţarea la cer a Maicii Domnului cu trupul, care nu a cunoscut putrezire şi nu a putut rămâne în mormânt. Prin aceasta ea a devenit o „scară” pe care Dumnezeu coboară spre noi. După Sf. Grigorie Palama, Maica Domnului este singura persoană umană care are un loc în cer cu trupul transfigurat alături de Hristos. În Minei, cerurile sunt îndemnate să se deschidă pentru a o primi pe Născătoarea de Dumnezeu, iar credincioşii îi slăvesc trupul scump şi sfânt.



Taguri:
Studiu
Pagini: pp. 35-54