Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

"Cărămida în arhitectura sacră bizantină – între material de construcţie şi element estetic"

"The Brick in Byzantine Sacred Architecture: Contruction Material and Aesthetic Element"

Autor(i): Mihaela PALADE
"Unul din materialele de construcţii cel mai des întâlnit, cărămida, a constituit elementul definitoriu al arhitecturii bizantine, fiind o prezență constantă atât de-a lungul secolelor, cât şi de-a lungul şi de-a latul spaţiilor geografice aflate în sfera de influenţă bizantină. Cu abilitatea şi ingeniozitatea ce i-au caracterizat întotdeauna, meşterii care au trudit la edificarea bisericilor au ştiut să pună în valoare excepţionalele valenţe plastice ale acestui material ce poate părea, la o privire superficială, destul de comun şi, poate, chiar ignobil.
Lipsa pietrei naturale, dificultatea prelucrării ei precum şi alte considerente i-au determinat pe oameni să caute alte materiale de construcţie care să fie uşor prelucrabile, rezistente la solicitările mecanice şi climaterice şi cu nenumărate valenţe estetice. Atenţia lor s-a îndreptat, în mod firesc, asupra pământurilor argiloase cărora, prin uscare sau prin ardere, le-au descoperit calităţi nebănuite, născându-se astfel cărămida. Deşi în arhitectura bizantină sunt întâlnite multe materiale, cea care a constituit materialul constructiv de bază a fost cărămida, ea constituind un factor cheie în structurarea grosimii zidurilor şi însuşi modulul acestora.
Cel mai comun şi mai des uzitat era cel al alternării rândurilor de cărămidă cu cele de piatră (tehnică înrudită cu opus vittatum a constructorilor romani), a doua modalitate de întrebuinţare a cărămizii consta în zidăria masivă, realizată integral din acest material, fără alte combinaţii. A treia o constituie o tehnică mai specială în care, în structura masivă din cărămidă, unul sau mai multe rânduri sunt retrase de la faţa zidului, spaţiul rezultat fiind umplut cu un strat gros de tencuială. Imaginea rezultată este cea a unui zid în care alternează rândurile de cărămidă şi tencuială care sunt cu mult mai late. A patra modalitate de realizare a structurilor din cărămidă, numită şi tehnica cloisonné, constă în conturarea pe toate cele patru laturi a blocurilor de piatră făţuită cu unul sau mai multe rânduri de cărămidă.
În funcţie de modalităţile de rezolvare constructivă şi având în vedere faptul că materialele erau aparente, se poate vorbi de prezenţa unor şcoli locale, fiecare cu specificul ei constructiv şi estetic în acelaşi timp. Şcoala orientală (influenţată de Siria şi Armenia) utiliza un parament de piatră făţuită, predominând suprafeţele netede de zidărie în raport cu decoraţia. Şcoala constantinopolitană recurge la combinaţia specifică de asize de piatră şi cărămidă, dar cu tendinţa vădită de a recurge exclusiv la cărămidă. Şcoala grecească preferă piatra şi cărămida în raporturi aproximative egale, variaţia de culoare şi desen a materialelor, renunţând la jocul de umbre dat de arcaturi şi nişe, şi fiindu-i specifică decoraţia de tip cloisonné (pietrele făţuite, dispuse de regulă într-un singur rând, sunt încadrate, atât pe orizontală, cât şi pe verticală de şirurile de cărămizi, pe mai multe rânduri).
Cărămida, acest material ieftin şi destul de umil la prima vedere, comparativ cu varietăţile de piatră, poate constitui un nesecat izvor de motive decorative, atât în situaţia în care este folosită exclusiv în realizarea paramentului, cât şi atunci când este combinată cu alte materiale. O primă modalitate de punere în valoare a valenţelor estetice specifice cărămizii este prezenţa acelui mod de dispunere a ei într-un sistem decorativ numit "dinţi de fierăstrău", motiv alcătuit din cărămizi dispuse pe colţ, fapt care creează un zig-zag specific. Alte motive des uzitate în arhitectura bizantină sunt cele ale zig-zag-ului, Sfintei Cruci, Hrismon-ului, meandrului.
Se pot remarca diferențe între paramentul bisericilor aparţinând şcolilor menţionate, dar şi între zonele geografice diferite, dintre acestea remarcându-se bisericile sârbeşti ale "Şcolii morave" şi cele bulgăreşti din Mesembria (Nesebar, Bulgaria) care demonstrează "ce admirabil efect decorativ au ştiut să obţină bizantinii cu materiale relativ modeste: piatră în dimensiuni mici, cărămizi şi teracotă smălţuită...". De-a lungul timpului, se poate constata faptul că decoraţia bisericilor bizantine a devenit din ce în ce mai încărcată, culminând cu perioada Paleologilor.
În ţările române, cărămida a fost utilizată cu precădere în arhitectura Ţării Româneşti şi mai puţin în Moldova şi Transilvania, zone care se bucurau de existenţa multor cariere de piatră, pentru ca, abia odată cu secolul al XVII-lea, să înceapă se răspândească şi aici. În arhitectura eclesială românească plasticitatea paramentului a fost realizată fie prin modalităţile de dispunere a cărămizilor, fie prin formele speciale în care au fost turnate acestea, fie prin combinaţiile de materiale care presupun texturi şi cromatici variate.
Dintru începuturile arhitecturii eclesiale româneşti, s-au păstrat mărturii care atestă faptul că zidăria era realizată conform tradiţiei bizantine, cu asize de cărămidă alternând cu cele din bolovani de piatră (biserica Sfântul Nicolae domnesc din Curtea de Argeş, jumătatea sec. XIV).
Pentru obţinerea profilelor speciale – necesare la realizarea soclului, a brâului, cornişei sau a colonetelor – se fabricau cărămizi turnate în tipare anume realizate pentru a servi acestui scop. Pentru soclu se folosea profilul rotunjit fie în semicerc, pentru brâuri cel de formă semicirculară sau cărămida dreptunghiulară, dar dispusă în dinţi de ferăstrău, iar pentru colonete erau cărămizi semicirculare sau cu alte forme similare. Un element decorativ specific arhitecturii româneşti îl constituie ciubucul, desemnând mulurile cu secţiune semicirculară folosite la realizarea arcaturilor şi a altor elemente decorative.
Se remarcă paramentul bisericilor Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cărora le este specific paramentul mixt sau diferenţiat, în care întâlnim piatra brută (în câmp), piatra făţuită (la colţurile monumentului), cărămida aparentă (inclusiv cea smălţuită) şi elementele ceramice smălţuite şi colorate, având diverse forme şi culori, toate conducând către o cromatică bogată şi variată în care predomină verdele, galbenul şi roşul precum şi tonurile înrudite. Ceramica monumentală, sub formă de discuri, cruciuliţe sau cărămizi, în mare parte smălţuite, este prezentă pe faţadele bisericilor româneşti dintre care se remarcă cele moldoveneşti, unde nu apare doar o simplă friză de discuri sau cărămizi colorate verde, brun, galben, ci o "adevărată compoziţie cu o largă gamă de culori şi nuanţe, savant armonizate cu diferite ornamente aplicate fiecărui disc în parte. Un brâu de cărămizi încinge biserica imediat deasupra soclului; un al doilea sub ferestre sau la mijlocul lor; altele încadrează friza de discuri care se desfăşoară sub cornişe, încununând monumentul."
În Ţara Românească paramentul bisericilor din secolul al XVI-lea a căpătat o nouă înfăţişare preluată tot din bogatul vocabular decorativ bizantin. Este vorba de alternanţa asizelor de cărămidă cu cele din tencuială, şirul acestora din urmă fiind punctat la intervale regulate de câte una sau două cărămizi dispuse vertical, un procedeu decorativ adoptat de marea majoritate a ctitoriilor reprezentative ridicate pe parcursul secolului al XVI-lea şi chiar şi în cel următor.
Asemenea boabelor de grâu şi de struguri din care e plămădită pâinea şi obţinut vinul, fiecare dintre acestea purtând cu ele profunde semnificaţii spirituale în zidirea creştină, şi cărămizile participă în număr mare la zidirea văzută, lăcaşul de cult, îndeplinind un rol atât constructiv – de obţinere a stabilităţii atât de necesare – cât şi estetic – de transpunere a frumuseţilor spirituale, nevăzute în forme arhitecturale palpabile.
Plămădită din pământ şi apă, docil modelată după gustul omului, trecută şi întărită de proba focului, insignifiantă ca proporții comparativ cu masivele blocuri din piatră, ascunsă umil undeva în străfundul masivităţii zidului sau, dimpotrivă, etalându-şi cu nedisimulată încântare valoarea estetică pe faţadele bisericilor, cărămida a ştiut să înfrunte veacurile, păstrându-şi un loc de frunte printre materialele constructive tradiţionale artei sacre bizantine."

"One of the most widespread construction materials, the brick, was characteristic to Byzantine architecture, and has become a constant presence throughout the centuries and across the geographic areas under Byzantine influence. The constructors’ skills and resourcefulness in building churches have always known how to exploit the exceptional plastic value of this material, which at a first sight might seem common and unpretentious.
The scarcity of natural stone, the difficulty to process it and other reasons have determined people to seek construction materials easily employed, able to withstand pressure as well as harsh climate, and also aesthetically interesting. They naturally turned to argillaceous soils, and discovered the qualities of clay by drying or burning it, thus obtaining brick. Although many materials are employed in Byzantine architecture, brick was the basic one and represented a key factor in determining the shape and thickness of walls.
The most widespread construction technique was alternating layers of brick and stone (a technique related to the Roman’s opus vittatum); a second manner of building was solid masonry, entirely made of brickwork, without any other elements. A third one is a special technique in which one or several brickbands are recessed and the resulting space is filled with an amount of plaster. The aspect is that of a wall alternating brickbands and (much wider) layers of plaster. A fourth technique applied with brick structures is the cloisonné, consisting in bordering all the four sides of hewn stone blocks with one or several rows of brick.
Depending on the technique and given the fact that materials employed were visible in the wall facing, we can speak of local schools, each having its own constructive and aesthetic characteristics. The Oriental school (influenced by Syria and Armenia) had wall facings made of hewn blocks, where the smooth surfaces were the dominant element, in comparison with the decoration. The Constantinople school resorted to its peculiar combination of stone and brick layers, with a tendency towards the exclusive use of brick. The Greek school employed stone and brick in roughly equal proportions, and favoured the variety of colour and shape of materials over the light-shade interplay given by arcades and niches; the cloisonné was its characteristic decoration (hewn stone, usually placed in a single layer, is flanked horizontally and vertically by several rows of brick).
Although cheap and apparently unpretentious, if compared to stone, brick can prove a rich source of decorative motifs, both when it is the single material used in the wall facing, and when it is combined with other materials. One way of exploiting the aesthetic attributes of brick is the “saw teeth” decorative system, setting the bricks corner to corner, thus creating a specific zig-zagged pattern. Other frequent motifs of Byzantine architecture were the zig-zag, the Holy Cross, the Chrismon, the meander.
There are differences in the aspect of wall facing, among both the above-mentioned schools and the various geographic areas, such as the Serbian churches belonging to the “Moravian school” and the Bulgarian ones of Mesembria (Nesebar, Bulgaria). They demonstrate “the admirable decorative effect which the Byzantines knew how to obtain from plain, modest materials: small-sized stone, bricks and enameled terracotta…”. Byzantine churches decoration became increasingly heavy, culminating in the Paleologan period.
In the Romanian Principalities, brick was used especially in the Wallachian architecture and less in Moldavia and Transylvania, where many quarries existed, and where the brick became widespread only in the 17th century. Romanian ecclesial architecture achieved the aesthetic quality of wall facing either by the manner of arranging the bricks, or their special shapes, or the combinations of materials with different colours and textures.
Vestiges of the early Romanian church architecture show that masonry was made according to the Byzantine tradition, with rows of brick alternating with stone boulders (Sf. Nicolae Domnesc church, Curtea de Arges, mid-14th century).
In order to obtain special profiles – for the plinth course, the stringcourse, the cornice and pillars – bricks were shaped in specially designed molds. The semicircular profile was used for the plinth course, the semicircular or rectangular one for the stringcourse, while semicircular or rounded bricks were employed for the pillars. The torus (a large convex molding, semicircular in cross section, used in arches and other decorative elements) was peculiar to Romanian architecture.
The churches built by the Holy Prince Stephen the Great have a mixed wall facing, with coarse stone (in the wall surface), hewn stone (at the corners), brick (including enameled brick) as well as ceramic tiles in various shapes and colours, among which green, yellow and red hues are dominant. Monumental ceramic (enameled disks, crosses or bricks), can be seen on the façades of Romanian churches, especially the Moldavian ones, which do not merely display a frieze of green, brown, yellow disks or bricks, but a “composition with a wide range of colours and hues, skilfully matching the ornaments of each disk. A row of bricks runs above the plinth course; a second one is below the windows, while others flank the ceramic disks frieze under the cornice, crowning the monument”.
The wall facing of 14th century Wallachian churches achieved a new aspect, borrowed from the rich Byzantine decorative vocabulary: alternating layers of brick and plaster, the latter adorned by one or two bricks set vertically at equal distances. This pattern was adopted by the most important churches erected during the 16th and even the 17th century.
Like the wheat and grapes that provide bread and wine, carriers of deep spiritual significance, bricks also participate in the visible edifice, the place of worship. Their role is both a constructive structure one - providing the necessary stability – and aesthetic – converting spiritual, unseen beauty in tangible architectural forms.
Made of clay and water, fashioned according to man’s will, hardened by fire, insignificant compared to the massive blocks of stone, humbly hidden within the solid walls or displaying its aesthetic qualities on church façades, the brick has spanned centuries, remaining one of the best construction materials belonging to the tradition of Byzantine art."

Taguri: Byzantine architecture, brick, Romanian church architecture, Romanian ecclesial architecture, Monumental ceramic, enameled brick
Studiu
Pagini: 57-110