Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

"Estetică şi limbaj în iconografie"

"Iconography: Aesthetics and Language"

Autor(i): Mihail GHEAŢĂU
"Dacă este inadmisibilă introducerea de texte eretice în cult, acceptarea imaginilor eretice este la fel de gravă şi implică aceeaşi responsabilitate. Am dorit, prin alcătuirea acestui articol, să supun atenţiei cititorului nebănuita încărcătură de frumuseţe, de putere şi de adevăr pe care o icoană poate s-o tezaurizeze, potenţial cel mai adesea ignorat prin promovarea în spaţiul eclesial a unor imagini pictate într-o manieră naturalistă, câteodată frumoase, dar întotdeauna secătuite de prezenţa Duhului.
Promovarea acelui tip de artă care se insinuează sub înfăţişarea icoanei în Biserică, ale kitsch-urilor şi ale tablourilor de cel mai îndoielnic gust, trădează o superficială cunoaştere a valorilor ortodoxe autentice, dar mai ales o neînţelegere a faptului că imaginea şi cuvântul au în cult o importanţă egală în vestirea Evangheliei.
Deviaţiile de la adevărul şi de la buna-cinstire a Bisericii conduc în mod inevitabil şi la o iconografie eretică şi eronată. De aceea întâlnim în biserici fie icoane cu sentimente dulcege, care accentuează umanitatea lui Hristos, fie altele cu tendinţă monofizită (conştientă sau inconştientă) care, depreciind natura umană, tind să Îl reprezinte imaterial şi dezîntrupat (arhim. Vasilios). Lucrarea apologetică şi dogmatică de care, prin definiţie arta iconografică este nedespărţită, face ca renunţarea la exigenţele acestei moşteniri imagistice autentice şi înlocuirea ei cu imagini străine, să ducă la pierderea unei voci importante prin care Adevărul revelat s-ar fi făcut cunoscut în lume cu şi mai multă putere.
Slăbirea credinţei, proximităţile ideologice, tentaţiile ineditului şi imprevizibilului de care sunt pătrunse experimentele artistice contemporane, au reformulat în chip tragic şi grotesc aspectul şi conţinutul icoanei. Într-o lume care izolează şi divide pentru a analiza, orientată mai mult spre minte şi mai puţin spre inimă, pentru a pătrunde şi înţelege lumea icoanei este necesară o viziune hristologică ce abordează cultura şi arta dintr-o perspectivă unitară, în care toate valorile se raportează la persoana lui Hristos şi la planul Lui de mântuire a lumii.
Vorbim în Biserică despre dogma cinstirii icoanei, nu a cinstirii artei. „Dogma cinstirii icoanelor trebuie înţeleasă în legătura ei cu dogma euharistică; (...) cele două dogme sunt mărturia legăturii vii a lui Hristos cu lumea, această legătură fiind dublă; în imagine şi în materia trupului Său, în icoană şi în Euharistie” (S. Bulgakov). Imaginea realităţii transfigurată artistic în forme iconografice prin Duhul Sfânt descoperă în icoană Chipul lui Hristos şi concentrează în ea frumuseţea şi slava Împărăţiei lui Dumnezeu, prezenţa tainei treimice, a divino-umanităţii lui Hristos şi a trupului Său euharistic care este Biserica trăită prin mijlocirea Sfintelor Taine (L. Uspensky et alii).
Ca discurs plastic, întrunind în sine adevărul dumnezeiesc şi frumosul artistic, icoana este rezultatul relaţiei dintre forma iconografică şi cuvântul biblic. Construită pe Revelaţie, arta iconografică nu este mărturia unui trecut depăşit, deoarece icoana, străbătută de prezenţa sfinţitoare a Duhului, are puterea de a sugera şi ilustra într-o limbă universală şi în orice veac, ceea ce ne descoperă şi ne împărtăşeşte prin Cuvânt textul revelat. Prin definiţie, icoana are menirea să susţină printr-un discurs imaginal specific conţinutul teologic şi dogmatic al cultului liturgic – care se naşte din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – dar să şi întregească printr-un demers complementar efortul misiunii de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu.
Limbajul şi forma iconografică au un caracter, deopotrivă revelat şi istoric, pentru că nu orice conţinut estetic poate deveni lăcaş şi mediator al harului. Sensul icoanei, adică rugăciunea şi facerea de minuni, este mai cuprinzător decât conţinutul ei estetic, cu toate acestea, nu putem vorbi despre icoană în deplinătatea ei făcând abstracţie de specificul formei iconografice şi de celelalte elemente ce ţin de conţinutul acesteia.
Evoluţia limbajului şi a formei iconografice s-a produs nu în ordinea conţinutului, care este un dat revelaţional, ci în ordinea expresiei. Aceste construcţii de limbaj şi expresii plastice s-au desăvârşit sub protecţia canoanelor şi a Tradiţiei, prin reguli ale gramaticii iconografice care nu-şi propun desfătarea văzului, ci adaptarea şi supravieţuirea formelor iconografice, funcţionalitatea lor liturgică. Expresia iconografică, în virtutea conformităţii ei cu dogma şi învăţătura creştină, are particularitatea de a converti frumuseţea lumii acesteia într-un conţinut ce serveşte unui scop liturgic-euharistic şi de a invoca prin forma şi limbajul specific al icoanei prezenţa Duhului Sfânt.
Asemenea textului Evangheliei, rezumând doar ceea ce este esenţial din evenimentele decisive ale istoriei mântuirii, icoana, ca formă prin care se săvârşeşte întâlnirea şi întrepătrunderea divinului cu umanul, este o mărturie a restaurării omului prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi o permanentă chemare adresată oamenilor la asemănarea cu El."

"Whereas introducing heretical texts among the liturgical ones is inadmissible, accepting heretical imagery is equally unwelcome and entails the same accountability. The present article intends to present the beauty, power and truth of icons, largely ignored while naturalistic images are promoted within the ecclesial space; although some may be even beautiful, they always lack the presence of the Holy Spirit.
Promoting such images, kitsch or bad taste pictures, under the guise of icons, demonstrates shallow knowledge of Orthodox values and the failure to understand that image and word are equally important in preaching the Gospel.
Departing from the truth and the correct practices of the Church inevitably results in heretical, erroneous iconographic representations. Therefore, we can see either mawkish icons stressing Christ’s humanity, or other ones with monophysite (intentional or unintentional) undertones, which belittle the human nature and thus tend to render a non-corporeal Christ (archimandrite Vasilios). By definition, iconographic art is inseparable from apologetics and dogmatics, which means that abandoning the norms of authentic representational legacy and replacing them with alien images, leads to the loss of a major voice through which the revealed Truth would have been proclaimed even more forcefully.
The weakening of faith, ideological proximities, the temptation of the novel and the unexpected, imbuing contemporary artistic experiments, have altered the aspect and contents of the icon in a tragic, grotesque way. In a world which deconstructs and divides in order to analyze, a world oriented towards the mind rather than the heart, one may enter and comprehend the realm of the icon only if equipped with a Christological vision approaching culture and art in an integrative perspective, placing all values in relation with the person of Christ and His salvific, redemptive plan for the mankind.
The Church speaks of the veneration of icons, not of art.
“The dogma of icon veneration must be understood in relation with the Eucharistic dogma;… both of them testify to the living bond between Christ and the world, which is a twofold bond, expressed both in the image and the substance of His body, both in the icon and the Eucharist” (S. Bulgakov).
The representation of reality, transfigured by iconography through the Holy Spirit, reveals in the icon the Image of Christ and the beauty and glory of God’s Kingdom, the Trinitarian mystery, the divine-human nature of Christ, and His Eucharistic Body which is the Church as experienced through the Holy Sacraments (L. Uspensky et alii).
As artistic discourse, reconciling divine truth and artistic beauty, the icon is the result of the relationship between iconographic form and the biblical word. Grounded in the Revelation, iconographic art does not belong to an obsolete past, because the icon, pervaded by the sanctifying presence of the Holy Spirit, has the power to evoke and illustrate the revealed text, in a universal language and at any time. By definition, the icon is meant to support through the specific discourse of image, the theological and dogmatic contents of liturgical cult - rooted in the Holy Scripture and Tradition - and to complement the preaching of God’s Word.
Iconographic language and form have both revealed and historical character, as not any aesthetic contents is able to receive and convey the divine grace. The role of the icon, that is interceding in prayer and wonder working, goes beyond its aesthetic contents. However, one cannot talk about the icon by ignoring the specific character of iconographic form and the other elements pertaining to it.
The evolution of iconographic language and form does not concern its content, which is a revealed fact, but its its manner of expression. Iconographic language and expression have been perfected by canons and Tradition, by rules of iconographic grammar, which aim not to please the eye, but to perpetuate iconographic forms, and to serve their liturgical functionality. Iconographic expression, complying with the Christian dogmas and teachings, makes worldly beauty serve a liturgical-Eucharistic purpose, and invokes the presence of the Holy Spirit through its specific form and language.
Like the evangelic text, the icon summarizes only the main events of the history of salvation. In it, the divine and the human dimension meet and intertwine; the icon testifies to man’s restoration through the Incarnation of the Son of God and constantly calls man to achieve the likeness of God."

Taguri: icon, art, estetics, language, theology
Studiu
Pagini: 159-197