Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

"Dinspre ontologie spre ecleziologie – Ioannis Zizioulas şi Capadocienii în căutarea unei noi ecleziologii" (text în lb. engleză)

"From Ontology to Ecclesiology: John Zizioulas, the Cappadocians and the Quest for a New Ecclesiology"

Autor(i): Ştefăniţă BARBU
-
"La redescoperirea Părinţilor Capadocieni de către Occidentul Protestant şi Catolic a contribuit foarte mult şi opera teologică a Mitropolitului Ioannis Zizioulas care readuce în discuţie legătura dintre teologia Trinitară şi ecleziologie. În acelaşi timp Zizioulas este preocupat să protejeze atât unitatea cât şi libertatea şi diversitatea în Biserică. De aceea el respinge două modele ecleziologice care tind să protejeze numai unul dintre aceste aspecte, şi anume: a) modelul Congregaţionist propus de Bisericile Libere unde orice formă de structură ierarhică este complet respinsă fiind percepută ca o ameninţare la adresa comuniunii şi diversităţii dar pierzându-se astfel unitatea; şi b) modelul ecleziologic al Bisericii Romano-Catolice unde ordinea ierarhică asigură menţinerea unității dar lăsând puţin loc diversităţii. Pornind de la teologia Trinitară a Părinţilor Capadocieni, Zizioulas propune un model ecleziologic unde ierarhia nu doar asigură unitatea ci protejează de asemenea şi diversitatea.
În încercarea de clarificare a teologiei Trinitare, Părinţii Capadocieni au reuşit, în viziunea lui Zizioulas, să revoluţioneze ontologia prin identificarea ousiei în persoana Tatălui. În acest fel ousia nu mai precede logic persoana, ci persoana şi ousia există concomitent. De aceea Capadocienii reuşesc să vorbească despre Tatăl ca sursă a Treimii în locul unei ousii impersonale. În acest fel, trasând sursa oricărei existenţe până la persoana Tatălui, teologia introduce în ontologie principiul libertăţii absolute precum şi cel al relaţiei/comuniunii.
Noua ontologie propusă de Capadocieni este transpusă de Zizioulas în termeni de „unul” şi „multiplul”, unde Tatăl este „unul” şi în acelaşi timp „unicul” care dăruieşte existenţa, iar Fiul şi Duhul Sfânt sunt „multiplul” sau „diversitatea”, „alteritatea” care izvorăşte, îşi primesc existenţa din voinţa liberă a Tatălui - „unul”. Citind în aceşti termeni teologia despre Sf. Treime, Zizioulas afirmă că „unul” constituie, creează „multiplicitatea”, „diversitatea”, „alteritatea”, pe când „diversitatea” doar condiţionează pe „unul” din moment ce „unul” (Tatăl) „naşte” şi „purcede” pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, iar aceştia din urmă doar condiţionează existenţa Tatălui ca „persoană”, datorită relaţiei-comuniunii, dar nu îi condiţionează existenţa ca atare din moment ce persoana Tatălui este identificată cu ousia ipostaziată.
Modelul Trinitar propus de Zizioulas suportă o serie de critici printre care şi acelea că nu reflectă fidel teologia Capadocienilor, precum şi că nepăstrându-se un echilibru între monarhia Tatălui şi perichoresis şi homoousios modelul Trinitar devine unul subordinaţionist. Acest model Trinitar este aplicat de către Zizioulas în ecleziologie, având la bază principiul conform căruia Biserica este imaginea Sf. Treimi. Cu toate acestea trebuie menţionat că această paradigmă – ecleziologia ca imagine a teologiei Trinitare – este oarecum maleabilă în ceea ce îl priveşte pe Zizioulas din moment ce acesta propune o înţelegere a teologiei Trinitare prin prisma experienţei ecleziale. Modelul Trinitar aşa cum este propus de Zizioulas reapare în discursul său ecleziologic în cel puţin două momente, şi anume: în descrierea relaţiei dintre episcop şi comunitate/Biserică; precum şi în înţelegerea relaţiei dintre Biserica locală şi cea Universală manifestată vizibil în relaţia dintre episcopi adunaţi în sinaxă/sinod.
Pornind de la înţelegerea Bisericii ca imagine a Sf. Treimi, Zizioulas plasează în centrul discursului său teologic nu atât Euharistia şi adunarea Euharistică cât mai ales persoana episcopului care este identificat cu Hristos (în Liturghie), dar mai ales cu persoana Tatălui, asemenea căruia, prin Taina Botezului, acesta (episcopul) aduce la existenţă Biserica în persoana nou-botezatului, membru al Trupului lui Hristos – Biserica. Ca şi Tatăl, episcopul („unul”) este oarecum, sau cel puţin teoretic, condiţionat de Biserică (de „multitudine”, „alteritate”) prin faptul că prezenţa comunităţii de credincioşi este cerută la hirotonirea sa, dar şi prin faptul că orice episcop este hirotonit pentru o anume comunitate/Biserică. Dar faptul că nu comunitatea îl alege sau deleagă ca episcop, face ca acesta din urmă să nu îşi primească statutul de episcop de la comunitate şi astfel să fie independent de aceasta. Altfel spus, episcopul face Biserica/ Euharistia. Dacă atunci când este vorba de taxis/ierarhie aplicată Sfintei Treimi se poate vorbi de o posibilă evitare a subordonării, acest lucru devine aproape imposibil când această ordine este aplicată în timp şi spaţiu omului şi Bisericii văzute. De aceea la acest nivel Zizioulas propune o ecleziologie dezechilibrată unde Biserica locală este subordonată episcopului.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre Bisericile locale, Zizioulas deşi identifică episcopul cu Biserica sa şi susţine o egalitate absolută între Bisericile locale, deci şi între episcopi, totuşi atunci când sunt adunaţi în sinod protosul capătă de facto o poziţie privilegiată în virtutea faptului că imită rolul protosului din adunarea Euharistică, devenind astfel imaginea Tatălui, poziţie ce cu greu poate fi acceptată de Teologia Ortodoxă care vorbeşte despre un primat de onoare.
De aceea, putem conclude, că modelul ecleziologic propus de Mitropolitul Zizioulas pe fundamente Trinitare, deşi are o valoare extraordinară pentru Teologia Ortodoxă dar şi pentru dialogul ecumenic, necesită totuşi revizuire în vederea evitării oricărei forme de subordinaţionism atât la nivelul teologiei Trinitare cât şi la nivel ecleziologic."

"In the re-discovery of the Cappadocian Fathers by the Protestant and Catholic Occident, the theological work of Metropolitan Ioannis Zizioulas has had a great contribution, by discussing the relationship between Trinitarian theology and ecclesiology. Zizioulas is also concerned with protecting both the unity and the freedom and diversity within the Church. Therefore, he rejects two ecclesiological approaches tending to defend only one of these aspects, namely: a) the Congregationalist model, put forth by the Free Churches, where any form of hierarchical structure is completely denied, as it is perceived as a threat to communion and diversity, but losing unity as a result; b) the ecclesiological model of the Roman-Catholic Church, where hierarchical order ensures the unity but leaves little room for diversity. Starting from the Trinitarian theology of the Cappadocian Fathers, Zizioulas puts forth an ecclesiological model where hierarchy not only ensures unity but protects diversity as well.
In order to clarify the Trinitarian theology, the Cappadocian Fathers achieved, according to Zizioulas, a revolution in ontology by identifying ousia with the person of the Father. Thus ousia no longer logically precedes the person, but the person and ousia co-exist simultaneously. Therefore the Cappadocians succeed in speaking of the Father as the source of the Trinity, instead of an impersonal ousia. Thus, by tracing the source of any existence to the person of the Father, theology introduces in ontology the principle of absolute freedom as well as that of relationship/communion.
The new ontology put forth by the Cappadocian Fathers is transposed by Zizioulas in terms of “one” and “multiple,” where the Father is the “one” and at the same time the “only” giving existence, while the Son and the Holy Spirit are the “multiple” or “diversity,” the “alterity” stemming, receiving existence from the free will of the Father – the “one.” Reading the Trinitarian theology in these terms, Zizioulas maintains that “one” constitutes, creates “multiplicity,” “diversity”, “alterity” while “diversity” only conditions the “one” since the “one” (the Father) “begets” the Son and from Him “proceeds” the Holy Spirit, but the latter two only condition the existence of the Father as a “person” because of the communion relationship, but do not condition His existence as such, since the person of the Father is equated with the hyposthatized ousia.
The Trinitarian model put forth by Zizioulas can receive some criticism, because it does not reflect the Cappadocians’ theology faithfully and because, as it fails to maintain a balance between the Father’s monarchy and perichoresis and homoousios, the Trinitarian model becomes a subordinatianist one. This Trinitarian model is applied by Zizioulas in ecclesiology, based on the principle that the Church is the image of the Holy Trinity. However, we must mention that this paradigm – ecclesiology as an image of Trinitarian theology – is quite malleable with Zizioulas, since he puts forth a view on Trinitarian theology from the perspective of ecclesial experience. The Trinitarian model proposed by Zizioulas re-appears in his ecclesiological discourse at least on two occasions, namely: in describing the relationship between bishop and community/Church; and in his view on the relationship between the local and the universal Church, visibly manifest in the relationship among the bishops gathered in a synaxis/synod.
Starting from the understanding of the Church as image of the Holy Trinity, Zizioulas places at the core of his theological discourse not Eucharist and the Eucharistic assembly, but rather the person of the bishop who is identified with Christ (in the Liturgy) but especially with the person of the Father, similar to whom, through the mystery of Baptism, he (the bishop) brings to existence the Church in the person of the newly-baptized, a member of Christ’s body – the Church. Just like the Father, the bishop (“the one”) is somehow, at least theoretically, conditioned by the Church (the “multitude,” “alterity”) by the fact that the presence of the community of worshippers is required for his ordination, as well as the fact that any bishop is ordained for a particular community/ Church. But because it is not the community that elects or delegates the bishop, he does not receive his status as bishop from the community and therefore is independent from it. In other words, the bishop engenders the Church/ Eucharist. If when it comes to taxis/hierarchy applied to the Holy Trinity, we can talk of a possible avoiding of subordination, this becomes almost impossible when this order is applied in time and space to the man and the visible Church. Therefore, at this level, Zizioulas puts forth an imbalanced ecclesiology, where the local Church is subordinated to the bishop.
As regards the relationships between local churches, although Zizioulas identifies the bishop with his Church and asserts absolute equality among local Churches, therefore among bishops, however in the synod gathering the protos receives de facto a privileged position as he imitates the role of the protos in the Eucharistic gathering, thus becoming the image of the Father, a position that is hard to accept by Orthodox theology which speaks of primacy of honour.
Therefore, we may conclude, the ecclesiological model put forth by Metropolitan Zizioulas on Trinitarian grounds, although of extraordinary value for the Orthodox Theology and ecumenical dialogue, necessitates revision in order to avoid any form of subordinatianism at the level of both Trinitarian theology and ecclesiology."

Taguri: John Zizioulas, Cappadocians, Eucharist, Church, Bishop, Ontology
Studiu
Pagini: pp. 201-216