Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

"Figuri de stil metatextuale în primele texte lirice creştine de limbă greacă"

"Metatextual Devices in the Earliest Greek-language Christian Lyrical Texts"

Autor(i): Ilie TOADER
"Analiza filologico-teologică a textului patristic nu se poate răsfrânge doar asupra textului în sine, asupra propriei entităţi şi identităţi literare, făcând abstracţie de raportul textului cu autorul sau cu spaţiul producerii sale. Dimpotrivă, înţelegerea justă a actului literar patristic reclamă o viziune externalistă, o expandare a textului către „afară”, pentru recuperarea indiciilor biografice şi istorice încifrate în text. Acestui efort de analiză i se alătură şi studiul ce urmează, investigând modul în care stilistica primelor texte lirice creştine participă la contextul scriiturii.
Pornind de la convingerea că literatura, indiferent de gen (deci şi cea lirică), textualizaeză într-un fel sau altul istoria, studiul de faţă caută să confirme faptul că în primele texte lirice creştine de limbă greacă au circulat anumite tipologii stilistice cu veleităţi mai degrabă practice decât estetice, numite figuri de stil metatextuale. Este vorba de tropi care îşi depăşesc spaţiul alocat în textele de origine, ba chiar şi sfera literaturii, pentru a răspunde unor nevoi imediate ale Bisericii. Cele două figuri de stil vizate aici sunt: metafora ichthys („peşte”) – dezvoltată uneori alegoric - şi acrostihul, ambele trădând complicitatea cu contextul istoric.
Corespondentul grecesc pentru „peşte”, ἰχθύς (ichthys), coincide cu iniţialele sintagmei Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul (Ἰησοῦς Χριστὸς Θεοῦ Υἱὸς Σωτήρ), Recurenţa metaforei ichthys în puţinele alcătuiri lirice ale primelor trei secole ne îndreptăţeşte să conchidem că se bucura nu doar de o largă circulaţie, dar era chiar normativă pentru lirismul primar nesofisticat. Aprig persecutaţi, creştinii foloseau acest simbol pentru a se recunoaşte între ei. Înseamnă că metafora „peştelui-Hristos” avea un mobil şi o semnificaţie practice, nicidecum stilistice. Era un cod secret, priceput doar de adepţii noii credinţe. Tocmai când părea definitiv consacrată, metafora dispare din textele creştine. Acest lucru se întâmplă către sfârşitul sec. al III-lea. Deşi persecuţiile nu încetaseră, criptograma Hristos-„peştele” devenise notorie şi păgânilor, încât folosirea ei risca autodemascarea. Rămâne posterităţii ca o figură de stil moartă, ieşită din uz odată cu încetarea funcţiei sale practice, însă plină de viaţă: e o secvenţă, un instantaneu literar care a imortalizat trudele zorilor creştini.
Acelaşi partizanat al textului cu contextul producerii sale a furnizat literaturii creştine un alt procedeu stilistic, devenit propriu imnografiei bisericeşti (şi complet străin versificaţiei antice greceşti): acrostihul. La începutul sec. al IV-lea, până să apară în imnografie, acrostihul fusese valorificat de către Arie. Puţinele fragmente pe care le cunoaştem din Thalia, transmise de către Sf. Atanasie cel Mare, formează frânturi de acrostihuri. Prin urmare, după imboldul dat de Arie, imnografii drept-credincioşi contrapun o replică similară la nivel stilistic, acrostihul câştigându-şi definitiv un statut privilegiat în tehnica poeziei imnografice, îndeosebi a acatistului. Totuşi, literatura creştină consemnează câteva poeme anterioare veacului al IV-lea, în care apare acrostihul, ceea ce mută în devans şi pe cu totul alte coordonate întreaga discuţie legată de încreştinarea acestui procedeu stilistic. De referinţă sunt un epitaf de pe la sfârşitul sec. al II-lea, cunoscut sub numele de Inscripţia lui Pectorius din Autun şi un amplu poem care încheie Banchetul lui Metodiu de Olimp. Dacă iniţialele celor 24 de strofe ale poemului lui Metodiu formează un acrostih alfabetic, abia cealaltă creaţie lirică amintită, epitaful lui Pectorius, detabuizează întreaga perspectivă legată de pătrunderea acrostihului în literatura creştină. Primele cinci versuri formează acrostihul ichthys, ceea ce aduce discuţia noastră către sfârşitul sec. al II-lea, în plină luptă cu persecutorii noii credinţe, nu cu ereticii. Raportul dintre text şi context este acelaşi ca şi în cazul metaforei „peştelui”, autorii creştini recurgând iarăşi la o armă literară (de apărare împotriva prigoanelor păgâne). Evidenţa faptului că acrostihul era practicat în literatura creştină - nu doar cea lirică - încă din sec. al II-lea, ne-o oferă însăşi metafora ichthys, la rându-i un acrostih. Prin urmare, veacul al IV-lea marchează doar o recrudescenţă şi o reconversie a acrostihului, prin suflul imnografiei de sorginte siriacă.
Ichthys, atât metafora cât şi acrostihul, s-au născut dintr-o nevoie exterioară literaturii, aceea de a opera o triere a receptorilor. Densitatea simbolică a acestor artificii stilistice varia în funcţie de apartenenţa religioasă: ceea ce pentru neiniţiaţi aducea a simplă figură de stil, oferea creştinilor indicatorii vitali supravieţuirii. Trecerea, însă, de la statutul pragmatic la cel estetic a diferit: metafora, deconspirată şi descărcată de valoarea metatextuală, se dovedeşte infertilă: între Hristos şi „peşte” nu se mai poate stabili nicio punte figurată, nicio apropiere teologică. În schimb, acrostihul, folosit în lupta cu prigonitorii, apoi şi cu ereticii, nu numai că supravieţuieşte până astăzi în textele liturgice, dar constituie şi un artificiu stilistic de referinţă în imnografia creştină. Ambele figuri de stil rămân în arhitectonica primelor texte lirice creştine ca semnalmente ale contextului, arme rafinate ale unei lupte purtate şi în câmpul literelor."

"The philological-theological analysis of the Patristic text cannot concern only the text in itself, its own literary entity and identity, ignoring the relationship of the text with its author or the context of its production. On the contrary, the correct understanding of the Patristic literary act requires an externalist vision, an “outwards” expansion of the text, in order to grasp the biographical and historical clues contained by it. The present study joins this analytic endeavour, by investigating the way in which the stylistics of the earliest Christian lyrical texts participates in the writing’s context.
Starting from the assumption that literature, of any genre (lyrical texts included) textualizes history in one way or another, the present study aims to confirm the fact that the first Christian, Greek-language lyrical texts, circulated certain stylistic typologies with practical rather than aesthetic role, called metatextual devices. These are tropes which reach beyond their function in the original texts, and even in the sphere of literature, so as to respond to Church’s immediate needs. The two devices hereby analyzed are: the ichthys metaphor (the fish) – sometimes elaborated allegorically – and the acrostic, both of them revealing their complicity with the historical context.
The Greek for “fish”, namely ichthys, coincides with the initials of the phrase Jesus Christ, God’s Son, Saviour (Iesous CHhristos, THeou Yios, Soter). The recurrence of the ichthys metaphor in the few lyrical texts of the first three Christian centuries allows the conclusion that it not only enjoyed a wide circulation, but it was even normative for the early, unsophisticated lyricism. Bitterly persecuted, the Christians employed this symbol for mutual identification. This means that the ichthys metaphor had practical, not stylistic role and significance. It was a secret code, understood ony by the adherents of the new faith. Precisely when it seemed to be definitively established, the metaphor disappeared from Christian texts. This occurred in the late 3rd century. Although the persecutions had not ceased, the Christ-fish cryptogram was well known to the pagans, so that by using it, one would give oneself away. To posterity it is an obsolete device, no longer in use since it has lost its practical function, however still highly suggestive: it is a literary device that renders the struggles of early Christianity.
The same text-context amalgamation engendered another stylistic device employed by Christian literature, which became peculiar to Church hymnography but was completely alien to ancient Greek poetry: the acrostic. In early 4th century, before it appeared in hymnography, the acrostic had been employed by Arius. The few fragments of Thalia known to us, recorded in the writings of St. Athanasius the Great, form acrostics. Prompted by Arius’ example, the Orthodox hymnographers gave a similar stylistic response, and the acrostic acquired a prominent position in the technique of hymnographic poetry, and especially the akathist hymns. The body of Christian literature, however, contains some acrostic poems prior to the 4th century, which shows that the Christianization of this stylistic device occurred earlier and under different circumstances. Such instances are a late 2nd century epitaph, known as the inscription of Pectorius of Autun, as well as an ample poem concluding the Banquet by Methodius of Olympus. The initials of its 24 stanzas form an alphabetical acrostic, while the other piece, Pectorius’ epitapyh, is a detabooization of the perspective on the acrostic’s entering Christian literature. The first five lines form the acrostic ichthys, which brings us to the beginning of the 2nd century, amid the struggles against the persecutors of the new faith, and not against the heretics. The text-context relationship is similar to that of ichthys metaphor, as the Christians authors resorted to a literary tool in order to protect themselves from pagan persecutions. The ichthys metaphor, itself an acrostic, proves that the acrostic was employed in Christian literature - not only the lyrical texts – as early as the 2nd century. Thus the 4th century witnessed only a recrudescence and reconversion of the acrostic, through the hymnography of Syriac origin.
Ichthys, both as a metaphor and an acrostic, was born out of a necessity exterior to literature, namely to operate a selection among its audience. The symbolic load of these stylistic devices differed, according to religious affiliation: what seemed a mere figure of speech to non-initiates, provided vital clues to the Christians. However, the shift from the pragmatic to the aesthetic status differed: the metaphor, once deprived of its metatextual value, proved to be infertile: no figurative connection, no theological link can be now established between Christ and “fish”. The acrostic, however, used in the fight against oppressors, and later the heretics, has not only survived in liturgical texts to this day, but also represents a major stylistic device in Christian hymnography. The earliest Christian lyrical texts retain both of them as references to the context, refined weapons of a fight carried out in the realm of letters."

Taguri: Christian lyrical texts, hymnographic poetry, Christian hymnography, ichthys, Methodius of Olympus, Pectorius of Autun
Studiu
Pagini: pp. 217-235