Search

Revista Studii Teologice

REVISTA FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ



JA slide show
 

L’autorité symbolique dans l’islam. Etude de cas sur une fatwa concernant les trois religions monothéistes



Autor(i): Eduard Florin Tudor
Islamul, în genere, se prezintă ca o religie a păcii şi a continuării monoteismului. Sunnismul tradiţionalist, în lumina modernităţii, îşi pune întrebări asupra relaţiilor pe care un bun musulman trebuie să le aibă faţă de ceilalţi „oameni ai Cărţii”. Studiul nostru a avut în vedere, pornind de la o fatwa pronunţată în 2002, atât acest aspect interrelaţional cât şi o analiză antropologică a unui bun musulman în viziunea unei personalităţi islamice de talia unui Youssouf Kardaoui.
Întrebările la care această fatwa a dat răspunsuri se referă atât la relaţiile dintre musulmani şi evrei şi creştini (sunt numiţi dintre aceştia americanii şi sârbii), pe de o parte, cât şi la aspectele comerciale ale acestor legături. Trecând peste chestiunile unei traduceri corespunzătoare din limba arabă, date fiind dificultăţile de comprehensiune a unui text profund religios, am remarcat insistenţa pe concepte specifice islamului tradiţionalist. În acest sens, această fatwa a putut fi analizată ca o reflectare de ordin retoric a unor relaţii de consacrare simbolică între autoritatea exercitată de cel care scrie şi instanţa celor care citesc. Există deci, la acest nivel, o doxa comună, greu descifrabilă dar şi mai greu acceptabilă pentru un nemusulman, care face apel la o memorie colectivă şi simbolică ce tezaurizează şi foloseşte evenimente considerate dureroase pentru corpul extrem de vivace al islamului.
Demersul propus a încercat să distingă câteva scheme ale gândirii islamice, care se revendică de la surse coranice fără a eluda sensurile existenţei într-un prezent simbolic. Aceasta deoarece un savant islamic, reglând într-o hotărâre normativă unele aspecte ale relaţiilor cu Celălalt, exercită o autoritate simbolică specifică islamului tradiţionalist. El trasează în acelaşi timp o cale de conduită pe care orice bun musulman, cel puţin teoretic, trebuie să o urmeze. Aceasta, conform textului, trebuie să se situeze pe calea pe care a impus-o întemeietorul islamului, Mahomed, prin citarea a două versete din Coran şi a unei ziceri din Hadith.
Studierea acestei problematici pluriforme, deşi face apel la mai multe instrumente de analiză, nu a relevat, inevitabil, decât aspecte esenţiale. Totuşi, dat fiind caracterul normativ al unei fatwa, am observat că aceasta rezumă o viziune a islamului tradiţionalist asupra lumii şi a poziţionării sale în societatea contemporană fără a ignora în niciun moment resursele coranice fundamentele.
Totuşi, la nivelul acestor relaţii, am subliniat, plecând de la premisa obiectivităţii actului cercetării noastre, incongruenţa propunerilor din acest text normativ cât şi dublul discurs utilizat. Astfel, pe de o parte, este de remarcat ataşamentul deosebit al autorului pentru propunerile coranice, situaţie care intră în contradicţie cu modernitatea şi tehnologia pe care şi islamul le trăieşte, asemenea celorlalte religii. Refuzul enunţării numai anumitor realităţi este evident. Pe de altă parte, dublul discurs plasează soluţiile propuse într-un timp coranic, imemorial parcă, pentru situaţii care apar într-un timp istoric, concret. Dacă acestea sunt enunţate cu acurateţe, semn al unei indexări atente a evenimentelor ce afectează expansiunea islamului, propunerile interrelaţionale se fundamentează pe resurse pur coranice.
Aceste argumentări sunt explicabile prin considerarea Coranului ca resursă imuabilă în orice tip de relaţie, în tot timpul, deci într-o „anistorie” pe care islamul nu o trăieşte decât la modul enunţiativ şi ideal. De aici şi refuzul obstinat şi neîncetat de a-l vedea pe „Celălalt” într-un regim de opoziţie. Iar dacă „Celălalt” există în spaţiul religios chiar anterior apariţiei religiei lui Mahomed, un prim act concret ar fi acceptarea „Celuilalt” ca o specificitate distinctă de ideea islamului tradiţionalist conform căreia, teoretic, toţi aparţin islamului fără însă a o şti. Deci, există tentaţia încorporării „Celuilalt”, la modul ideal, în corpul islamului.



Taguri:
Studiu
Pagini: 117-132